Treceți la conținutul principal

Poezie francofonă din Africa şi Caraibe
















În 2006, cu prilejul Ediţiei a XI-a a Francofoniei, la editura Institutului Cultural Român au fost publicate mai multe cărţi menite să marcheze acest eveniment. Printre ele, o antologie de poezie francofonă din Africa şi Caraibe. Intitulată Totem, ea este rodul unei selecţii din trei antologii apărute la noi în anii '70-'80. Aşadar, o selecţie din selecţii. Spuma. Esenţa. Textele sunt traduse de Radu Cârneci, Sânziana Colfescu-Dragoş şi Gheorghe Dragoş.
Cel mai cunoscut autor din antologie este senegalezul Léopold Sédar Senghor, considerat de mulţi drept cel mai important şi influent poet african. Senghor este primul preşedinte al Senegalului (1960-1980) şi primul african devenit membru al Academiei Franceze. Împreună cu Aimé Césaire (din insula Martinica, arhipelagul Antilelor) şi Léon Damas (din Guyana) pune bazele "Negritudinii", mişcare remarcabilă prin eforturile de a face cunoscute valorile africane. Negritudinea (în franceză "négritude") trebuia să fie, era de părere Senghor, "un instrument eficient al eliberării". Într-adevăr, poeziile negritudinii vorbesc despre necesitatea ca africanii să-şi cunoască şi să-şi afirme identitatea. Iată cât de frumos scrie David Diop (născut la Bordeaux, în 1927, Diop avea şanse să devină unul dintre greii poeziei negro-africane, dar sfârşeşte prematur, într-un accident de avion, în 1961), în poemul Africa, despre originea sa: "Africă, Africa mea,/ [...]/ Eu nu te-am cunoscut nicicând/ Dar privirea mi-e plină de sângele tău/ Sânge frumos şi negru curgând prin prerii".
E remarcabil cum o poezie în care se vorbeşte mult despre destinul ingrat al omului negru, despre sclavagism şi lupta pentru libertate reuşeşte să fie atât de viguroasă ca expresie artistică. Sunt multe texte splendide în Totem. Iată un foarte scurt poem scris de camerunezul Charles Ngande: „Ne-am ronţăit până şi visele/ din strachina ciobită/ a independenţei noastre, tot şezând/ în fotoliile/ băncilor străine” (Subdezvoltare). Sau începutul unui poem de Bernard Bindin Dadié (din Coasta de Fildeş): „Ţie, Doamne, îţi mulţumesc/ că m-ai creat negru –/ mănunchi al durerilor Tale –/ Eu port semnul Centaurului/ povara Lumii o port pe creştet întreagă,/ din zorile mele” (Semnul Centaurului). Şi încă puţin dintr-un poem scris de mozambicanul José Craveirinha: „Sunt cărbune/ iar tu mă smulgi brutal/ din venele pământului, patroane,/ şi mină îţi faci din mine” (Strigătul negrului). Dar poezia acestor poeţi vorbeşte şi despre tradiţii, despre ritmul muzicii africane, despre femeia neagră („Femeie goală, femeie neagră/ Înveşmântată în culoarea ta care e viaţa, în forma ta/ Care e frumuseţea!” – Femeia neagră, Senghor)…
Poeţii de expresie franceză din Caraibe scriu şi ei despre lupta pentru libertate („şi dacă uneori îmi urlu obida/ e pentru că cizma străină/ piciorul mi-l striveşte” – Exotism, Guy Tirolien, Guadelupa). Ca şi Dadié, Tirolien vorbeşte într-un poem despre truda la care este supus omul negru încă de la începuturile existenţei sale: „Sunt istovit, Doamne,/ istovit m-am născut” [Rugă (spusă de un copil negru)]. Societatea albului este mereu arătată cu degetul, pentru modul absurd în care s-a folosit de cunoştinţele sale şi de civilizaţia pe care atât de pompos o invocă adesea: „Pe vrăjitorii tehnicii întreabă-i/ pe prinţii imperiilor, pe eroii bombelor/ insecticide, ierbicide, omicide/ pe creatorii şi distrugătorii de zei întreabă-i:/ Ce raţiuni şi rosturi au avut Auschwitzul,/ Buchenwaldul, Madagascarul, Hiroşima?” (Brazda alizeelor, Jean Mettelus, Haïti). Oamenii negri, scrie Aimé Césaire, sunt „Cei care n-au inventat nici praful de puşcă nici busola./ Cei care n-au ştiut niciodată puterea aburului şi a electricităţii./ Cei care n-au explorat adâncul mărilor sau înaltul cerului/ dar ştiu cu de-amănuntul ţara suferinţei” (Negritudine). De meditat.
Etichete:

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce
Citiți mai multe

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap
Citiți mai multe

Dan C. Mihăilescu, la ProTV, despre „Străzi interioare” (și nu numai)

Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, a vorbit „azi” (20 decembrie), la ProTV, despre „Străzile” mele. „Ciprian Măceşaru a scos un volum de interviuri, pregăteşte altul de interviuri neconvenţionale, s-a copt în admiraţia faţă de Mircea Cărtărescu, are în plan un roman foarte bun la editura Cartea Românească, în timpul liber este baterist, de genul rock, indie etc., şi a scos un jurnal cultural de o trepidaţie, de-o jubilaţie intelectuală fără egal în lumea noastră de acum, „Focul din tâmplă”, cu revelaţii muzicale, picturale, sculpturale... Îi place George Enescu, umblă în poezia mare a lumii, în proză... Bun, deci este un om care trepidează cultural, care trăieşte faptul artistic, iar lumea în care se mişcă este, în general, foarte vie, colorată, proaspătă. Ei bine, poezia lui este tot ce poate fi mai contrariant. Este un neo-expresionism, este un decoct de negru, o poezie încercănată, plină de fisuri, de ruperi, de versuri casante, plină de gânduri negre, poduri rupte.
Citiți mai multe