
Pictura realistă a lui Hopper transmite într-un limbaj al simplităţii, adesea minimalist, un puternic amestec de solitudine şi melancolie. Sunt puţine lucrurile care animă tablourile americanului, oamenii apar rar, totul e static, încremenit, de parcă lumea ar fi rămas pustie sau aproape pustie. Un aer de stranietate, metafizic, în genul lui Giorgio de Chirico, domină multe dintre lucrările care înfăţişează ”exterioare”, aşa cum sunt Le Bistro (1909), Skyline, Near Washington Square (1925), November, Washington Square (1932-59), Approaching a City (1946), High Noon (1949) ori Four Lane Road (1956). Alteori se simte influenţa impresioniştilor Manet şi Pissarro, a căror experienţă e adaptată de Hopper la spaţiul american. Cu adevărat excepţionale sunt ”interioarele”, acele priviri aruncate în întimitatea unor personaje oarecare, mereu triste, parcă uşor epuizate, care fie abia au sosit de undeva, fie sunt în aşteptarea cuiva sau a ceva. Poate cel mai valoros tablou din acest ciclu este Hotel Room (1931), pe care am avut norocul să-l pot vedea la Thyssen-Bornemisza. O femeie aproape goală stă pe pat într-o cameră de hotel, ţinând în mâini ceva ce pare a fi o scrisoare. Chipul îi este neclar. Lumina bate de undeva din spatele ei, printr-o fereastră ce nu poate fi văzută. Pe un fotoliu e rochia de care ştim că abia s-a dezbrăcat, judecând după cum arată patul, după bagajele nedesfăcute aşezate pe jos, după pantofii aruncaţi neglijent lângă o piesă de mobilier pe care se zăreşte şi o pălărie. Oboseala, dezolarea, singurătatea, alienarea şi, de ce nu?, plictisul sunt stările pe care această extraordinară lucrare i le transmite privitorului, copleşindu-l.