Regis Jauffret - Poveste de iubire. Traducere de Dragoş-Ionel Jipa. Postfaţă de Alexandru Matei. Editura Leda (Grupul Editorial Corint), 2007.
Poveste de iubire nu este nicidecum un titlu siropos, ci unul ironic, care defineşte obsesia dezvoltată de un individ pentru Sophie, o femeie pe care o zăreşte în metrou. Avem de-a face aproape în totalitate cu un monolog al bărbatului incapabil să gândească dincolo de propria-i dorinţă. Monologul curge rapid, energic, psihotic.
Romanul mi-a amintit de Colecţionarul lui Fowles. Personajul lui Jauffret îşi manifestă perversiunea fără să atingă sofisticarea Colecţionarului. Cu atât mai cumplită pare demenţa sa, fiindcă el nu e nevoit să răpească femeia, ci doar să o domine prin naturaleţea cu care îi face viaţa un coşmar. O hărţuieşte neîncetat, o agresează fizic şi moral, dar caută în permanenţă să o convingă de intenţiile sale onorabile, fiind, cum bine spune Alexandru Matei, “un obsedat plin de maniere”. Mintea bolnavă a individului se arată în toată “splendoarea” când el, în ciuda faptului că Sophie se simte terorizată, îşi imaginează cum vor petrece împreună clipe minunate, ca-ntr-o… poveste de iubire. Şi totul se complică, ea e subjugată de frică, resemnată, se căsătoreşte cu el, îi face un fiu. Ironia din titlu se răsfrânge total în frazele de final ale cărţi:
“Un accident chirurgical i-a provocat dispariţia prematură. Nu am înlocuit-o niciodată. Am fost un văduv de patruzeci şi trei de ani, apoi de cincizeci şi de optzeci.
[…]
Mă gândesc în continuare la Sophie. Îmi amintesc de contactele noastre. Am trăit alături de ea singura mea poveste de dragoste.”