Sursă foto: www.itusozluk.com
CLAR DE FEMEIE – Romain Gary. Colecţia Globus. Traducere de Anca Bogdan. Editura Univers, 1979 (în acelaşi an a apărut şi filmul – regia: Costa-Gavras; în rolurile principale cu Yves Montand şi Romy Schneider – făcut după această carte).
Romain Gary, pe numele său adevărat Roman Kacev (1914-1980), se naşte la Vilnius, în Lituania, copilăreşte în Polonia, la Varşovia, pentru ca din 1928 să se stabilească în Franţa. Studiază Dreptul. În timpul războiului e pilot în cadrul Forţelor Aeriene franceze şi devine Comandor al Legiunii de Onoare. Este diplomat (gaulist), regizor, scenarist, traducător şi, bineînţeles, scriitor. Cea de a doua sa soţie, actriţa Jean Seberg, se sinucide şi, la un an după acest tragic eveniment, îşi curmă viaţa şi Gary, împuşcându-se.
Romain Gary este singurul scriitor care a câştigat de două ori Premiul Goncourt, înşelând vigilenţa juriului cu un roman (Ai toată viaţa înainte) publicat sub pseudonimul Emile Ajar. Abia după moartea lui Gary s-a aflat adevărul.
Putem să iubim chiar şi atunci când pare prea târziu pentru asta? Singurătatea venită la scurt timp după pierderea tinereţii, aduce cu sine un sentiment al înfrângerii definitive. Dovezile aproape că nu te mai conving că exişti. Eşti cu totul nefericit. Dar ce se întâmplă când doi „naufragiaţi”, cum îi place lui Romain Gary să spună, un el şi o ea, se întâlnesc? Personajul masculin are o replică răutăcioasă: „[…] nu este destul ca doi oameni să fie nefericiţi separat pentru a fi fericiţi împreună. Când două disperări se întâlnesc, pot foarte bine să dea naştere unei speranţe, dar asta dovedeşte doar că speranţa este capabilă de orice...” Şi totuşi, cartea vorbeşte despre „refuzul de a te lăsa călcat în picioare”, chiar dacă pentru Romain Gary cuplul e o cuşcă în care trebuie să te convingi că te simţi bine, că partenerul tău nu are defectele pe care evident că le are. Iată un fragment savuros, care merită să fie transcris aici, în ciuda lungimii sale (de data asta „vorbeşte” ea): „Întâlneşti un tip, încerci să-l faci interesant, îl inventezi în întregime, îl umpli de calităţi din cap până-n picioare, închizi ochii ca să-l vezi mai bine, el încearcă să se dea drept altcineva, tu la fel, dacă-i frumos şi prost ţi se pare inteligent, dacă te consideră proastă, se simte inteligent, dacă observă că ai sânii lăsaţi, i se pare că ai personalitate, dacă începe să-ţi pară necioplit, îţi spui că trebuie ajutat, dacă-i incult, ştii destul pentru amândoi, dacă vrea tot timpul să facă dragoste, îţi spui că te iubeşte, dacă nu este foarte înclinat spre aşa ceva, îţi spui că nu asta contează, dacă-i zgârcit, e pentru că a avut o copilărie săracă, dacă-i bădăran, îţi spui că aşa-i firea lui, şi continui aşa să dai din mâini şi din picioare ca să negi evidenţa, când de fapt sare-n ochi şi asta-i ceea ce numim problemele cuplului, problema cuplului, când nu se mai pot inventa unul pe celălalt, iar atunci apare amărăciunea, ranchiuna, ura, rămăşiţele pe care încerci să le ţii lipite, din cauza copiilor sau pur şi simplu pentru că încă preferi să fii nefericită decât să rămâi singură.”
În ciuda tuturor neajunsurilor pe care Romain Gary i le găseşte unui cuplu, cartea sa este un imn închinat iubirii, fără de care viaţa, deşi poate exista, nu poate fi decât „dezgustătoare”. E extraordinar felul în care autorul transmite fragilitatea unor oameni derutaţi, răniţi sufleteşte. Un aer al catastrofei, al sinuciderii iminente îi însoţeşte, dar şi dorinţa de a „reintra în circuit”, de a se trezi din „beţia nefericirii”.
Un roman dur, fără anestezie. De citit neapărat (de preferat în traducerea Ancăi Bogdan)!
Sursă foto: www.itusozluk.com