Treceți la conținutul principal

Fowles, McEwan, Strindberg


Colecţionarul – John FOWLES. Traducere de Mariana Chiţoran. Prefaţă de Dan Grigorescu. Editura Polirom, 2007.
În Colecţionarul, romanul de debut al lui Fowles, are loc bătălia dintre două conştiinţe incompatibile. Pe (foarte) scurt, un colecţionar de fluturi sechestrează o fată şi speră ca aceasta să se îndrăgostească de el. Pânzele romanului sunt umflate de jocul tragic al forţelor opuse, de contrastul dintre demenţa răpitorului şi drama victimei. Tensiunea, gradată extraordinar, ţine cititorul – nu pot evita clişeul – cu sufletul la gură.






Grădina de ciment – Ian McEWAN. Traducere de Dan Croitoru. Editura Polirom, 2009.
Romanul lui Ian McEwan, tot un roman de debut, a provocat un imens scandal, dar nicio clipă nu i s-a negat valoarea literară. Autorul te plimbă cu nonşalanţă prin abisurile negre ale conştiinţei, dar o face cu un talent magistral. Stăpîn al macabrului, McEwan banalizează, spre oripilarea cititorului, întâmplări dintre cele mai îngrozitoare, folosind adesea arma umorului negru. Ceea ce în mod normal ţine doar de anumite impulsuri subconştiente, McEwan pune în scenă ca act conştient, de-un realism terifiant, fără urmă de expresie tragică, de patetism...






Singur - August STRINDBERG. Traducere şi prefaţă de Gabriela Melinescu. Editura Polirom, 2002.
Ca şi Rousseau, în Visările unui hoinar singuratic, Strindberg face în romanul Singur un fel de elogiu al izolării de ceilalţi, al singurătăţii atât de necesare creaţiei. „În fond, asta e singurătatea: a se înfăşura într-un cocon al sufletului, a deveni crisalidă şi a aştepta metamorfoza, căci ea vine mereu”, spune marele scriitor suedez. Acestui roman i s-ar fi potrivit foarte bine ca motto ceea ce mai târziu Sartre a scris în piesa de teatru Cu uşile închise: „infernul sunt Ceilalţi.”

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap

Dan C. Mihăilescu, la ProTV, despre „Străzi interioare” (și nu numai)

Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, a vorbit „azi” (20 decembrie), la ProTV, despre „Străzile” mele. „Ciprian Măceşaru a scos un volum de interviuri, pregăteşte altul de interviuri neconvenţionale, s-a copt în admiraţia faţă de Mircea Cărtărescu, are în plan un roman foarte bun la editura Cartea Românească, în timpul liber este baterist, de genul rock, indie etc., şi a scos un jurnal cultural de o trepidaţie, de-o jubilaţie intelectuală fără egal în lumea noastră de acum, „Focul din tâmplă”, cu revelaţii muzicale, picturale, sculpturale... Îi place George Enescu, umblă în poezia mare a lumii, în proză... Bun, deci este un om care trepidează cultural, care trăieşte faptul artistic, iar lumea în care se mişcă este, în general, foarte vie, colorată, proaspătă. Ei bine, poezia lui este tot ce poate fi mai contrariant. Este un neo-expresionism, este un decoct de negru, o poezie încercănată, plină de fisuri, de ruperi, de versuri casante, plină de gânduri negre, poduri rupte.