Răzvan Petrescu (n. 1956) este prozator, eseist, dramaturg. A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1982. După ce profesează opt ani, renunță la medicină pentru a se dedica scrisului. A fost redactor la revistele Cuvîntul şi Amfiteatru, apoi la editurile Litera și Allfa. Din 2004 este redactor la Curtea Veche Publishing. A publicat volumele: Grădina de vară (proză scurtă), Editura Cartea Românească, 1989, premiul Fundaţiei „Liviu Rebreanu“; Eclipsa (proză scurtă), premiul oraşului Târgovişte pentru cea mai bună carte de proză a anului; Într-o după-amiază de vineri (proză scurtă), Editura Cartea Românească, 1997, premiul Cartea Anului la Salonul Naţional de Carte de la Cluj, premiul ASPRO pentru cea mai bună carte a anului şi premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; Farsa, Editura Unitext, 1994, premiul UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru a anului; Primăvara la bufet, Editura Expansion, 1995, Marele Premiu la Concursul Naţional de Dramaturgie „Camil Petrescu“, ediţia I, şi premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor; Foxtrot XX (jurnal şi publicistică), Editura Cartea Românească 2008, premiul pentru proză pe 2008, acordat de Radio România Cultural.
A fost inclus în patru antologii de proză scurtă şi în manualele de limba şi literatura română pentru clasa a X-a, publicate de editurile Univers, Paralela 45 şi Rosetti. Volumul Mici schimbări de atitudine, Editura Allfa, 2003, este o selecţie din întreaga operă a scriitorului. A fost tradus în Israel (Editura Nymrod, 2007) şi în Spania (Editura El Nadir, 2010). Anul acesta, va apărea în Marea Britanie.
Ciprian Măceşaru: Răzvan Petrescu, se spune adesea despre tine că eşti cel mai bun scriitor de proză scurtă de la noi. Din păcate, ştim şi că proza scurtă nu se prea citeşte. Care crezi că este cauza acestei inapetențe a cititorilor pentru povestiri?
Răzvan Petrescu: Delicat ar fi să trec peste prima frază, dar îmi place la nebunie când aud că sunt cotat cel mai bun, nici nu are importanţă ce. Îmi dă o stare. Aproape c-aş coborî până-n stradă ca să-mi iau un cadou, ceva cu pene. Nu o fac, pentru simplul motiv că oamenii pe care-i voi întâlni în drum spre aprozar mă vor copleşi cu admiraţia lor, îmi vor da croşee de iubire, nu mă vor mai lăsa în veci să urc înapoi la etajul şapte, deşi stau la şase.
Aşa că răspund la întrebare. M-aş bucura să pot nedreptăţi publicul românesc spunând că-i prost. Nu e. Proza scurtă nu se prea mai citeşte nicăieri. Dacă-mi iau un aer de istoric pot chiar să afirm că genul a murit. Însă pe la începutul anilor ’90 s-a dezbătut vreme îndelungată tema “moartea romanului”. Toată lumea era preocupată, înlăcrimată, avea păreri, candele, tobe. Şi uite nu doar că n-a murit, dar şi-a recâştigat locul întâi. Să nu uităm că romanul e mai vechi decît proza scurtă, vezi Iliada, care-i un vast roman în versuri, păcat că mor troienii. Mai mult, de vreo 8 ani a ajuns iar la modă romanul cu foarte multe pagini, de preferat peste 400, sincer nu ştiu de ce. Ştiu doar că nu contează cum scrie autorul, ideea e să dea drumu-n lume la cât mai multe personaje şi întâmplări cu care să se identifice sinistrul cititor, parc-am fi în era realismului socialist. S-o scurtez: e suficient să realizezi, într-o seară-n care iubita ţi-a plecat după ventuze Paco Rabanne, cât de mulţi idioţi mişună pe planetă – dovezi sunt nenumărate, telenovelele, filmele de acţiune, best-seller-urile, Eminem, nunţile şi alte asemenea fenomene – pentru a înţelege că regele naturii preferă în prezent chestiile nici măcar facile, ci de-a dreptul handicapate. Ia imaginează-ţi-l pe Bote ascultând – desigur, legat de mâini şi de picioare – Mahler. Ar muri fulgerat de la primele acorduri. Femeile sunt mai rezistente, Mihaela Tatu ar ajunge până la mişcarea a doua amplificându-şi magnifica ei privire de-o senzualitate atât de mare încât ne-ar exploda ecranul.
Pare un paradox: o lume grăbită cum e cea de-acum ar trebui în mod logic să prefere povestirea, care are aceeaşi viteză, iar nu romanul. Numai că nimic nu mai e logic, iar proza scurtă dificilă. Sau pare. Vorbim de marele public. Care vrea totu-n avalanşă. Nu se mai poate concentra doar pe-o emoţie, aşa cum se desfăşoară ea fără note de subsol într-o povestire. Devine neliniştit, iritat. Romanul îi oferă explicaţii, lungi, dar clare, şi astea-l calmează pe sute de pagini. Ce să înţeleagă marele public tot mai contemporan dintr-o proză cum e Continuitatea parcurilor, de doar două pagini? Sau din O zi desăvârşită pentru peştii-banană?
Deci, de-aia nu mai e la modă proza scurtă: i-au cam murit cititorii. Iar alţii deocamdată nu dau semne că vor să se nască. Gândeşte-te că doar în ultimii 50 de ani populaţia planetei s-a dublat. Doar o catastrofă de proporţii uriaşe ar readuce-o la proza scurtă.
C.M.: Ring Lardner, un autor care îmi place mult, un fel de Caragiale american, a excelat, ca şi tine, în arta prozei scurte. Întrebat de ce nu scrie un roman, a răspuns cam aşa: „Un roman?! Ah, m-aş plictisi de moarte.” Te întreb acelaşi lucru: de ce nu scrii roman? Mai ales că ai dovedit în întinsa şi excelenta povestire Eclipsa, care în fond este un mic roman, că poţi susţine şi construcţii ample.
R.P.: Excelent răspunsul lui Lardner, însă nu pot afirma acelaşi lucru. Pentru că nu mi-am propus decît o singură dată să scriu un roman şi-a ieşit tot o povestire. M-aş putea da interesant spunând că proza scurtă e mai provocatoare decât romanul – am şi câţiva mari scriitori şi critici literari care-s de aceeaşi părere. Însă cred că pur şi simplu genul ăsta se potriveşte cel mai bine cu modul meu de gândire. Rapid şi instinctiv. N-am răbdare pentru marile construcţii, cu arabescuri, pivniţe şi turnuleţe, bine că nu-s arhitect. N-aş proiecta decât colibe.
C.M.: De curând ai lansat la Editura Curtea Veche o antologie de proză scurtă, Rubato, în care, pe lângă texte vechi, revizuite, ai şi unul inedit, intitulat Jaf armat. E scris recent sau e scos din sertar?
R.P.: Toate sertarele mele sînt pline cu casete audio, medicamente pentru înveselire, cleşti, foarfece, fotografii din profil. Nu mai e loc pentru texte. Povestirea cu pricina am scris-o în urmă cu vreo 4 ani, pe vremea când eram tânăr şi credeam în reîncarnarea proactivă.
C.M.: O să aibă parte Rubato de un eveniment de lansare? Poate la Târgul Gaudeamus?
R.P.: Nu. Mi se pare penibil să fac lansare unei reeditări. De fapt, orice lansare e penibilă. Te bucuri tu, se bucură familia, câinii şi mâncătorii de fursecuri. Şi vinzi 50 de exemplare. Dai autografe. Eu preferam să desenez, de regulă ceva câmpenesc. Dar de când s-a dus dracului şi câmpia, cu bujorii şi marmotele ei, nu mai are rost să dai autografe. Şi-atunci ţi se fac fotografii. Toţi îşi fac fotografii între ei. Pe urmă le descarcă pe Feisbuc. Cu sunet. Sunetul ce redă cât de frumos au vorbit despre tine criticii invitaţi. Ei te laudă şi tu lăcrimezi, gândindu-te că iar ai devenit nemuritor.
C.M.: Eşti unul dintre marii scriitori români de azi (nu sunt mulţi, să ne înțelegem). De ce crezi că nu faci, totuşi, parte dintre „vedetele” lumii literare româneşti?
R.P.: Poate pentru că nu mi-am făcut niciodată reclamă. Or, ca s-o faci, nu poţi de unul singur. Şi asta ar fi un fel de onanism asistat.
Sigur că mi-ar plăcea să fiu vedetă. Însă-i cumplit să te ocupi de reclamă sau promovare sau cum îi spune, îţi mănâncă o grămadă de vreme pentru că trebuie să vorbeşti cu mulţi oameni influenţi, să-i întâlneşti, să le închei fermoarele la spate. Şi nu uita că peste câteva zile voi împlini 55 de ani. La vârsta asta nu mai am timp. Decât pentru doamne pure.
C.M.: Ai fost publicat în Israel şi în Spania. Urmează să-ţi apară o carte şi în Marea Britanie. Cum au schimbat aceste traduceri statutul tău de scriitor? Cum a fost primită literatura ta în aceste ţări?
R.P.: N-au schimbat nici un statut, nici măcar pe ăla de locatar al unui bloc din Balta Albă, ce să mai vorbim de cel de scriitor. Sunt la fel de necunoscut, nici măcar tipa de la care-mi cumpăr ţigări nu mă recunoaşte întotdeauna, dar mă consolez cu ideea cretină că trăiesc ceva magnific. Deoarece, dacă eşti apreciat doar în cercurile criticii literare şi de vreo mie de cititori cultivaţi, înseamnă că eşti foarte tare. Mergând pe principiul că nu citeşti niciodată o carte cu vânzări mari – Coelho sau Amelie Nothomb, de exemplu – pentru că sigur e tembelă, cu o eroare de unu la sută. Acelaşi lucru-i valabil şi pentru filme. La tratate de astrologie nu mă pricep.
Însă principiul, din păcate, nu-i chiar perfect. Există mari scriitori care sunt şi vedete. E drept că puţini. Aşa că, pentru liniştea mea sufletească, prefer să cred că de fapt ăştia nici nu sunt chiar atât de mari.
La a doua întrebare nu pot răspunde decât printr-un foarte sincer nu ştiu. Dar sunt sigur că literatura mea nu a fost primită în nici un fel în ţările de care-ai vorbit. Probabil nici nu s-a vândut, şi s-a împărţit oamenilor săraci, pentru la iarnă.
C.M.: În ceea ce scrii e un amestec fascinant de Cehov şi realism magic. Mi-ar plăcea să ştiu care sunt autorii tăi preferați.
R.P.: Ştiu că semăn cu Cehov pentru c-am fost medic, iar cu realismul magic pentru că trăiesc în România, care-i cea mai realistă ţară magică din univers, fie el şi paralel.
Citesc de la o lună, de când îmi citea mama Molière, ceea ce-i totuna. Până acum am citit câteva mii de cărţi, şi ăsta-i un avantaj când eşti scriitor: nu mai poţi fi identificat precis cu nimeni, nu se mai poate spune ăsta scrie ca X, ci aduce cu X, pentru că preiei automat diverse scheme, sârme şi integrate de la toţi marii scriitori pe care i-ai înghiţit, devii un mozaic, o colonie. Singurul lucru pe care trebuie să-l ai este un filtru. Poate şi talent, dar nu sunt sigur, dovadă Thomas Mann, un mare cititor complet lipsit de talent literar.
Lista scriitorilor preferaţi e lungă, s-o rezum într-o ordine oarecum întâmplătoare. Faulkner. Cortázar (numai povestirile). Saramago. Cehov. Salinger. Márquez. Carpentier. Eugen Ionescu. Joyce. Boris Vian. Virginia Woolf. Buzzati. Andrei Platonov, Ken Kessey, Toba de tinichea.
PlusRussellBanksDonaldBarthelmeGuyDavenportMirceaHoriaSimionescu.
Mai sunt.
C.M.: Ultima întrebare e una care cred că-ţi este adresată adesea. Ne poți spune la ce lucrezi în acest moment (presupun că pe „şantierul” tău nu se stă degeaba)?
R.P.: Şantierul are aerul părăsit al unei autostrăzi româneşti, al unei femei cocoşate. Dar numai în aparenţă. În realitate, încerc să mă desăvârşesc spiritual. Nu sunt încă sigur ce cale să abordez, yoga sau motivaţionalul. Abia după ce voi atinge iluminarea electrică voi scrie o operă bestială. Va fi foarte scurtă.
(interviu publicat în Accent Cultural, nr. 5, 2011)