Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din septembrie, 2011

Despre ce vorbim când vorbim despre iubire

Despre ce vorbim când vorbim despre iubire de Raymond Carver. Scurtele povestiri amintesc de tristeţea şi melancolia care emană din tablourile lui Hopper. Aceeaşi economie a mijloacelor, aceleaşi frânturi obişnuite de viaţă. Carver prezintă o lume măcinată de regrete, dar fără zgomot asurzitor de fanfară, ci cu sunet înfundat, discret. Pesimismul lui Carver este diluat de o undă de umor care face din Despre ce vorbim când vorbim despre iubire o carte nu neapărat mai puţin dureroasă, ci mai uşor suportabilă.

Luciano Berio şi Jacques Ibert

Partea a III-a ( In ruhig fliessender Bewegung ) din Simfonia pentru 8 voci şi orchestră de Luciano Berio şi Simfonia marină de Jacques Ibert. Expresia vocală la Berio este extrem de puternică, de descriptivă, suprapusă peste o orchestraţie în care apar citate din Simfonia a II-a de Mahler. Ibert aminteşte de Stravinski şi de Honegger, dar e foarte interesant. Mai puţin luminos, dar îndeajuns de curajos. Caută teme pline de forţă şi de multe ori reuşeşte să le găsească. Prin Bacchanale , Ibert a vrut să se apropie de Dansul săbiilor , dar n-a prea reuşit.

César Franck

Symphonie en re mineur – Franck. Arhitectonic ă (nu sunt convins că termenul ăsta nu e un barbarism, deşi îl întâlnesc la mai toţi criticii noştri muzicali) uimitoare, sinceritate, patetism bine temperat. Îi simţi pe Beethoven, Schumann, uneori chiar şi pe Wagner, însă doar într-o viguroasă sinteză. Mai mult, Franck duce mai departe discursul muzical al înaintaşilor săi. Desigur, asta nu îl ridică mai sus decât ei.

Henryk Górecki

Simfonia nr. 3 şi Trei piese în stil vechi – Górecki. Suflu liric copleşitor. Muzică esenţializată, cristalizată la maximum. De remarcat cum creşte prima parte a simfoniei, de la notele grave, executate cu o instrumentaţie sumară, până la momentul apoteotic, de-o luminozitate orbitoare, efect obţinut şi prin intervenţia sopranei, pentru ca apoi să descrească, revenind la tonalitatea joasă a începutului. Cele Trei piese au aceeaşi textură fină şi radiantă, ultima amintindu-mi puternic de muzica lui Tavener.

Hotel Room

Pictura realistă a lui Hopper transmite într-un limbaj al simplităţii, adesea minimalist, un puternic amestec de solitudine şi melancolie. Sunt puţine lucrurile care animă tablourile americanului, oamenii apar rar, totul e static, încremenit, de parcă lumea ar fi rămas pustie sau aproape pustie. Un aer de stranietate, metafizic, în genul lui Giorgio de Chirico, domină multe dintre lucrările care înfăţişează ”exterioare”, aşa cum sunt Le Bistro (1909), Skyline , Near Washington Square (1925), November , Washington Square (1932-59), Approaching a City (1946), High Noon (1949) ori Four Lane Road (1956). Alteori se simte influenţa impresioniştilor Manet şi Pissarro, a căror experienţă e adaptată de Hopper la spaţiul american. Cu adevărat excepţionale sunt ”interioarele”, acele priviri aruncate în întimitatea unor personaje oarecare, mereu triste, parcă uşor epuizate, care fie abia au sosit de undeva, fie sunt în aşteptarea cuiva sau a ceva. Poate cel mai valoros tablou din acest ci

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap

Hristos spălând picioarele Apostolilor

Formidabilă ştiinţă a aşezării în spaţiu la Tintoretto, în Hristos spălând picioarele Apostolilor , dar este inadecvată plasarea acestei scene într-un palat. În plus, subiectul e tratat într-o manieră prea italienească – arhitectura, veşmintele, gondolele (!!!) care se văd afară, plutind pe apă. Tintoretto a căutat, probabil, să le găsească personajelor o atitudine cât mai firească, lipsită de patosul întâlnit de obicei în astfel de lucrări, dar cred că a exagerat. Cei patru discipoli rămaşi la masă par aproape plictisiţi de ceea ce se întâmplă. La fel şi cel aflat undeva la intrare, retras, rezemat de soclul înalt al unei coloane, cu capul sprijinit în palmă. Apoi secvenţa hilară în care unul dintre apostoli stă aşezat în fund, pe un veşmânt î ntins pe pardoseală, în vreme ce altul se chinuie din răsputeri să-l descalţe. Şi pentru ca totul să fie perfect, în planul cel mai apropiat, chiar în mijloc, şezând cuminte: un câine.

Despre urât în artă

Joshua Reynolds îi reproşa lui Bernini, într-unul dintre discursurile sale despre artă, că i-a întipărit lui David o „expresie vulgară”. Mai exact, îi reproşa că, în timp ce aruncă piatra, David îşi muşcă buza de jos. Deşi Reynolds a fost un tip foarte inteligent şi un artist excepţional, o asemenea critică nu poate azi decât să ne amuze. Totuşi, să nu uităm că şi vechii greci credeau că urâtul nu are ce căuta în artă. De aceea nu vezi vreo urmă de efort pe chipul Discobolului . Tot aşa, după cum corect observa Lessing, Laocoon , muşcat de şarpe, e departe de a avea o faţă schimonosită de durere, căci „durerea, în toată deformanta ei vehemenţă, nu putea fi îmbinată cu frumuseţea. Artistul a trebuit deci să micşoreze durerea, să potolească ţipetele până la a face din ele suspine; nu pentru că strigătul e semnul unui suflet de calitate inferioară, ci pentru că sluţeşte faţa î ntr- un mod respin gător”.

Fowles, McEwan, Strindberg

Colecţionarul – John FOWLES. Traducere de Mariana Chiţoran. Prefaţă de Dan Grigorescu. Editura Polirom, 2007. În Colec ţionarul , romanul de debut al lui Fowles, are loc bătălia dintre două conştiinţe incompatibile. Pe (foarte) scurt, un colecţionar de fluturi sechestrează o fată şi speră ca aceasta să se îndrăgostească de el. Pânzele romanului sunt umflate de jocul tragic al forţelor opuse, de contrastul dintre demenţa răpitorului şi drama victimei. Tensiunea, gradată extraordinar, ţine cititorul – nu pot evita clişeul – cu sufletul la gură. Grădina de ciment – Ian McEWAN. Traducere de Dan Croitoru. Editura Polirom, 2009. Romanul lui Ian McEwan, tot un roman de debut, a provocat un imens scandal, dar nicio clipă nu i s-a negat valoarea literară. Autorul te plimbă cu nonşalanţă prin abisurile negre ale conştiinţei, dar o face cu un talent magistral. Stăpîn al macabrului, McEwan banalizează, spre oripilarea cititorului, întâmplări dintre cele mai îngrozito

Poveste de iubire

Regis Jauffret - Poveste de iubire. Traducere de Dragoş-Ionel Jipa. Postfaţă de Alexandru Matei. Editura Leda (Grupul Editorial Corint), 2007. Poveste de iubire nu este nicidecum un titlu siropos, ci unul ironic, care defineşte obsesia dezvoltată de un individ pentru Sophie, o femeie pe care o zăreşte în metrou. Avem de-a face aproape în totalitate cu un monolog al bărbatului incapabil să gândească dincolo de propria-i dorinţă. Monologul curge rapid, energic, psihotic. Romanul mi-a amintit de Colecţionarul lui Fowles. Personajul lui Jauffret îşi manifestă perversiunea fără să atingă sofisticarea Colecţionarului. Cu atât mai cumplită pare demenţa sa, fiindcă el nu e nevoit să răpească femeia, ci doar să o domine prin naturaleţea cu care îi face viaţa un coşmar. O hărţuieşte neîncetat, o agresează fizic şi moral, dar caută în permanenţă să o convingă de intenţiile sale onorabile, fiind, cum bine spune Alexandru Matei, “un obsedat plin de maniere”. Mintea bolnavă a individului se

Clar de femeie

Sursă foto: www.itusozluk.com CLAR DE FEMEIE – Romain Gary . Colecţia Globus. Traducere de Anca Bogdan. Editura Univers, 1979 (în acelaşi an a apărut şi filmul – regia: Costa-Gavras; în rolurile principale cu Yves Montand şi Romy Schneider – făcut după această carte). Romain Gary, pe numele său adevărat Roman Kacev (1914-1980), se naşte la Vilnius, în Lituania, copilăreşte în Polonia, la Varşovia, pentru ca din 1928 să se stabilească în Franţa. Studiază Dreptul. În timpul războiului e pilot în cadrul Forţelor Aeriene franceze şi devine Comandor al Legiunii de Onoare. Este diplomat (gaulist), regizor, scenarist, traducător şi, bineînţeles, scriitor. Cea de a doua sa soţie, actriţa Jean Seberg, se sinucide şi, la un an după acest tragic eveniment, îşi curmă viaţa şi Gary, împuşcându-se. Romain Gary este singurul scriitor care a câştigat de două ori Premiul Goncourt, înşelând vigilenţa juriului cu un roman ( Ai toată viaţa înainte ) publicat sub pseudonimul Emile Ajar. Abia dup

Poşta

Charles Bukowski , Poşta. Traducere de Sorin Gherguţ. Editura Polirom, 2004. Charles Bukowski s-a născut în 1920, în Germania, din tată american şi mamă nemţoaică. La trei ani este adus în America. Debutează foarte târziu, la aproape patruzeci de ani. A început să scrie romane abia după ce a împlinit cincizeci de ani. Totuşi, a reuşit să publice peste 70 de volume. Proza lui Bukowski este onestă, cum îi place lui să spună, adică sinceră, simplă, directă, trăgându-şi seva din Louis Ferdinand-Celine , John Fante, Henry Miller şi chiar Ernest Hemingway. În romanul Poşta , Bukowski descrie experienţa trăită vreme de doisprezece ani ca funcţionar la poştă. Henry Chinaski, alter ego al autorului, este, ca şi în Factotum şi Femei , personajul principal. Şi tot ca în cele două romane amintite, şi în acest caz domină mizeria, scenele de sex, neputinţa de a se adapta condiţiilor societăţii, limbajul vulgar. Regulile draconice ale poştei, cărora Chinaski trebuie să le facă faţă, reflectă

Cazul "Artur"

Cazul “Artur” şi exilul românesc. Ion Caraion în documente din Arhiva CNSAS. Edi ţie de: Delia Roxana Cornea şi Dumitru Dobre. Cuvânt înainte de: Delia Roxana Cornea . Editura Pro Historia, 2006. Scriitorul Ion Caraion a ispăşit 11 ani ca deţinut politic. Acesta e lucrul care îmi stăruie în minte în acelaşi timp cu gândul acuzator. Oferindu-i-se libertatea (doar fizică, simt nevoia să adaug imediat), Caraion a făcut pactul cu diavolul, devenind informator al Securităţii. În primă instanţă mi-am spus că nu-l pot acuza pe Caraion. Această angajare a sa în slujba răului îmi părea o slăbiciune umană de înţeles. Însă, citindu-i delaţiunile, am fost îngrozit de excesul de zel de care poetul a dat dovadă. În notele sale, Caraion nu înregistrează sec faptele, ci de multe ori le exagerează, le îngroaşă, le comentează, permiţându-şi chiar să dea sfaturi. Există lucruri atât de ridicole, încât citindu-le aproape că te umflă râsul. Caraion scrie, de exemplu, despre un episod cu Breban, în

Elogiu mamei vitrege

Cel mai dificil e să prezinţi o carte celebră. Te întrebi, în primul rând, ce sens are, că doar au vorbit atâţia despre ea. Apoi ce să spui ca să nu repeţi cuvintele lor. Elogiu mamei vitrege (Editura Humanitas, 2011, traducere de Alma Maria Moldovan) este o astfel de carte binecunoscută. Un roman erotic scris cu mare artă. Rareori am întâlnit prezentat cu mai multă forţă corpul uman, alternându-se erotismul ameţitor cu amănuntele care la 99 de scriitori dintr-o sută ar fi fost dezgustătoare (vezi „abluţiunile lui don Rigoberto”). Sunt şi pagini în care Vargas Llosa apelează la mitologie, sporind aerul magic al poveştii. E clar că romanul nu sună deloc ca unul dintre multele romane erotice contemporane, ci aminteşte de acele scrieri licenţioase vechi. În Elogiu mamei vitrege, puştiul Alfonso reprezintă corespondentul masculin al Lolitei, finalul cărţii, de-o fineţe psihologică extraordinară, relevând, chiar dacă uşor ambiguu, figura micului demon. Romanul lui Varg

Interviu cu RĂZVAN PETRESCU

Răzvan Petrescu (n. 1956) este prozator, eseist, dramaturg. A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1982. După ce profesează opt ani, renunță la medicină pentru a se dedica scrisului. A fost redactor la revistele Cuvîntul şi Amfiteatru, apoi la editurile Litera și Allfa. Din 2004 este redactor la Curtea Veche Publishing. A publicat volumele: Grădina de vară (proză scurtă), Editura Cartea Românească, 1989, premiul Fundaţiei „Liviu Rebreanu“; Eclipsa (proză scurtă), premiul oraşului Târgovişte pentru cea mai bună carte de proză a anului; Într-o după-amiază de vineri (proză scurtă), Editura Cartea Românească, 1997, premiul Cartea Anului la Salonul Naţional de Carte de la Cluj, premiul ASPRO pentru cea mai bună carte a anului şi premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; Farsa , Editura Unitext, 1994, premiul UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru a anului; Primăvara la bufet , Editura Expansion, 1995, Marele Premiu la Concursul Naţional de Dramatu

A apărut nr 5 din Accent Cultural

Poezie francofonă din Africa şi Caraibe

În 2006, cu prilejul Ediţ iei a XI-a a Francofoniei , la editura Institutului Cultural Român au fost publicate mai multe cărţ i menite să marcheze acest eveniment. Printre ele, o antologie de poezie francofonă din Africa ş i Caraibe. Intitulată Totem , ea este rodul unei selecţ ii din trei antologii apărute la noi în anii '70-'80. A şadar, o selecţ ie din selec ţ ii. Spuma. Esen ţ a. Textele sunt traduse de Radu Cârneci, Sânziana Colfescu-Drago ş ş i Gheorghe Dragoş . Cel mai cunoscut autor din antologie este senegalezul Léopold Sédar Senghor, considerat de mul ţ i drept cel mai important ş i influent poet african. Senghor este primul pre ş edinte al Senegalului (1960-1980) ş i primul african devenit membru al Academiei Franceze. Împreună cu Aimé Césaire (din insula Martinica, arhipelagul Antilelor) ş i Léon Damas (din Guyana) pune bazele "Negritudinii", mi ş care remarcabilă prin eforturile de a face cunoscute valorile africane. Negritu