CIPRIAN MĂCEȘARU

--> Leti ț ia Ilea (n. 1967, Cluj-Napoca ) este o poetă excelentă, dar despre care nu se prea vorbe ș te, în ciuda faptului că este câ ș tigătoarea multor premii literare (inclusiv a unuia francez – premiul Jean Malrieu –, în 2007). În Blues pentru cai verzi (Editura Cartea Românească, 2010), autoarea pare dezarmată în fa ț a fatalită ț ii vie ț ii. Aproape toate textele ei sunt de-o triste ț e care apasă greu pe umerii cititorului. Iată: „debarasează-mă de iluzie”; „vrăbiile au înghi ț it ultimele firimituri/ ce-mi arătau drumul”; „[… ] durerea ce mă sfâ ș ie/ în fiece clipă”; „m-am părăsit/ pe peronul de noapte al singurătă ț ii”; „via ț a mea un urlet de câine/ spre lună în noaptea anului nou”; „a ș porni chiar acum/ dar nicăieri nimeni nu mă a ș teaptă”; „eu am deprins doar plânsul nu ș i mers ul”; „[…] via ț a noastră/ un maidan nenorocit”; „căma ș a asta de sârmă ghimpată/ pe care nu mai pot s-o dezbrac”; „pă ș esc tot mai greu”; „respir cu greu în bolul cu apă”; „încet...

Mă uit cu Cezara la nişte poze cu Raymond Carver, scriitorul ei preferat. Nu înţeleg cum de un autor cu un puternic simţ al ridicolului poate să fie atât de afectat în faţa aparatului foto. Cu capul în palme, cu mâinile încrucişate pe genunchi, cu o mână ţinută în dreptul feţei, de fiecare dată e artificial, îngrozitor de artificial, ceea ce nu pot spune despre literatura lui. Nu ştiu cum s-a născut moda asta cu poza care trebuie să te livreze lumii dând pe dinafară de genialitate. Poate de la celebra fotografie în care Einstein apare cu părul vâlvoi şi cu limba scoasă. Ăsta e exemplul cel mai accesibil, dar cred că aş putea aminti şi un Schopenhauer la fel de zbârlit, dar cu o privire crâncenă, de lunatic, departe de atitudinea ludică a lui Einstein. Filosoful face pe geniul care suferă, fizicianul – pe clovnul genial. Carver vrea să pară doar genial. Nu-i iese. Nu e suficient de extravagant. Extravagant am spus? Mi-au ţâşnit în minte figurile lui Dali şi Warhol. Doar primul avea...

Anul trecut, la editura ICR, Dumitru Crudu a publicat antologia: Noua poezie basarabeană . Cartea aceasta, dedicată de Crudu „lui Valeriu Boboc, ucis în bătaie de polițiști în evenimentele din aprilie 2009, și tuturor tinerilor care au fost torturați de poliție în beciurile din Chișinău”, era mai mult decât necesară. Avem dintr-o dată un foarte interesant tablou al poeziei tinere de dincolo de Prut. Dacă poeții mai vechi nu erau, cu puține excepții, menționați de criticii din România, pe motiv că practică un gen demodat, că sunt, așadar, anacronici, iată că noii poeți nu doar că sunt la zi cu evoluția poeziei române, dar în anumite cazuri se arată chiar inovatori. Din păcate, unii dintre ei deja ne-au părăsit. Este cazul remarcabilei Steliana Grama (1974-2006) și al lui Leo Hristov (1974-2000). Este clar că Basarabia are în momentul de față o valorosă generație de tineri poeți, din care se evidențiază nume precum Iulian Fruntașu, Mihail și Alexandru Vakulovski, Ștefan Baștovoi, Adri...

--> Înainte de a fi dramaturg (de mare succes interna ţ ional), Vi ş niec este poet. Totul în literatura sa pleacă dintr-o miraculoasă inventivitate lirică. „Treptat, fără să-mi dau seama, poezia mea s-a transformat în teatru, a fost aspirată de piesele mele, s-a topit în replicile personajelor mele…”, spune autorul în scurtul text cu care î ş i prefa ţ ează antologia de poezie apărută (în 2004) la Editura Paralela 45: Ora ş ul cu un singur locuitor . Poezia s-a topit în piesele de teatru a ş a cum se tope ş te untul pe o felie fierb inte de pâine. Pare să nu mai fie, dar, de fapt, ea dă gustul. Poezia lui Vi ş niec pleacă din avangardism, însă ia de aici doar hohotul, doar o anumită voio ş ie a discursului, nu cade în exagerare, în absurdul îngro ş at la extrem. Trece apoi tiptil prin sensibilitatea ş aizeci ş tilor, pentru ca în final să se instaleze confortabil în rândul primilor optzeci ş ti, chiar dacă va face întotdeauna o figură aparte în cadrul acestei genera ţ ...

--> În zahăr de pepene (Editura Polirom, 2004, traducere de Liviu Bleoca) e o aiureală simpatică, poetică, o distopie scrisă de Richard Brautigan (nu mă dau în vânt după beatnici, dar autorul acesta e un nebun magic). Pagină după pagină, citeam ș i nu-mi venea să cred în ce fel de lume mă aruncă americanul, o lume în care aproape totul e făcut din zahăr de pepene, în care soarele e ba ro ș u, ba auriu, cenu ș iu, negru, alb, albastru sau cafeniu. Ș i-n lumea asta exista un loc numit MOARTEu, un fel de casă à la Hundertwasser dusă la extrem, în care natura continua să existe la fel ca afară. Prin camera de zi trecea un râu de-a lungul căruia erau în ș irate canapele ș i felinare. Tot aici întâlnim copaci ș i bolovani. O altă încăpere ț inea loc de păstrăvărie ș i de sală de dans. Apoi mai exista o Uzină Uitată, întinsă „pe o suprafa ț ă pe care nu putem ș i nici nu vrem să o străbatem” ș i-n care erau depozitate tot felul de lucruri uitate. Încearcă oare autorul să sugereze ...

--> E seară. Privesc pe fereastră. Strada-i pustie ș i plină de zăpadă afânată, aproape neatinsă. Stâlpii de pe marginea drumului aruncă o lumină gălbuie. E o vreme bună pentru melancolii ș i băuturi spirtoase. Prin urmare, sunt melancolic ș i beau vodcă. Tocmai am terminat de citit Moscova-Petu ș ki (Editura Cartier, 2004) ș i-mi vine să pornesc de nebun prin Bucure ș tiul ăsta ca o Moscovă, să bat cârciumile, să fiu un be ț iv metafizic precum personajul lui Venedikt Erofeev. E de un haz nebun Venicika, eroul din Moscova-Petu ș ki , dar o sfâr ș e ș te rău, a ș a că mai bine stau lini ș tit în camera mea bine încălzită, mă gândesc la cartea pe care am citit-o, beau încă un păhărel de vodcă, apoi mă culc. Am vrut să vă spun că mi-a plăcut mult romanul (numit de autor: poem), dar, i ată, n-am reu ș it decât să scriu un text neserios. Lua ț i trenul spre Moscova-Petu ș ki. Călătorii fără bilet îi dau na ș ului câte un gram de alcool pe kilometru. Aproape niciun călător nu are...

Jurnalul (Editura Humanitas, 2009) Oanei Pellea e o mostră de curățenie sufletească. Cine caută în el niscai virtuți literare ori ideatice ieșite din comun nu prea le va găsi, dar va găsi în schimb sufletul arzător al acestei mari actrițe. În fața instinctului autoarei către bun-simț, către o lume civilizată, către frumos, nu poate sta nimic. Dorința de normalitate topește, acoperă, transformă, ca o lavă, tot ce ar putea să i se opună. „Mi-e foarte, foarte dor de frumos şi de bun. Mi-e dor de oameni delicaţi şi buni. De oameni deştepţi şi generoşi. De educaţie şi tradiţie. Mi-e dor de bun-simţ şi bunăvoinţă”. „Mă doare România. Doare agresivitatea, răutatea, îmbâcseala, lipsa de educaţie, subcultura, mârlănia. Doare - doare - doare (...) Stai la rând, Românie! Parte din tine trebuie să înveţe. Să înveţe să se spele, să vorbească româneşte, să se respecte. Să se ierte. Scriu cu durere, cu mare durere despre ţara pe care o iubesc. Dar trebuie să ne trezim”. Ce formulă mai umilitoare...