Jurnalul (Editura Humanitas, 2009) Oanei Pellea e o mostră de curățenie sufletească. Cine caută în el niscai virtuți literare ori ideatice ieșite din comun nu prea le va găsi, dar va găsi în schimb sufletul arzător al acestei mari actrițe. În fața instinctului autoarei către bun-simț, către o lume civilizată, către frumos, nu poate sta nimic. Dorința de normalitate topește, acoperă, transformă, ca o lavă, tot ce ar putea să i se opună. „Mi-e foarte, foarte dor de frumos şi de bun. Mi-e dor de oameni delicaţi şi buni. De oameni deştepţi şi generoşi. De educaţie şi tradiţie. Mi-e dor de bun-simţ şi bunăvoinţă”. „Mă doare România. Doare agresivitatea, răutatea, îmbâcseala, lipsa de educaţie, subcultura, mârlănia. Doare - doare - doare (...) Stai la rând, Românie! Parte din tine trebuie să înveţe. Să înveţe să se spele, să vorbească româneşte, să se respecte. Să se ierte. Scriu cu durere, cu mare durere despre ţara pe care o iubesc. Dar trebuie să ne trezim”. Ce formulă mai umilitoare pentru noi decât aceasta: „Stai la rând, Românie!”? Uneori e nevoie ca un om de notorietatea și forța Oanei Pellea să ne spună simplu și grav că „trebuie să ne trezim”, fiindcă uităm adesea că lucrurile care par evidente rămân obscure atâta vreme cât ele nu sunt exprimate de oameni care să aibă credibilitate.