Recunosc, cu poezia lui Constantin Abăluță am luat contact mai ales din revistele culturale și niciodată nu am palpitat în mod special când am citit-o. Acum, însă, parcurgând Drumul furnicilor, un volum din 1997, reeditat anul acesta la editura Casa de pariuri literare, am întâlnit un altfel de Abăluță. Textele nu mai au acel suprarealism tumultuos, sunt povești scrise simplu, irigate și ele de un sânge suprarealist, dar care aici nu face decât să dea culoare. Poetul pornește de la lucruri banale (sau limpezi, dacă nu banale) și reușește să atingă profunzimi neașteptate. "Seara am lăsat apa să curgă la baie" - așa începe primul poem din carte, unul dintre cele mai bune. Felul în care Abăluță descrie somnul agitat al personajului este spectaculos: "[...] Adormeam/ și iar mă trezeam, realitate sau vis, apa curgea la baie./ Simțeam cum întineresc, ridurile mi se șterg,/ auzul mi se ascute până când/ susurul apei care curge la baie îmi apare ca bubuitul/ talazurilor marine" (Apa care curgea la baie).
Drumul furnicilor e o carte excelentă, despre care, deși a fost premiată de USR (în anul 1999), nu se mai vorbește. Sunt câteva poeme antologice în volumul ăsta și e păcat să nu fie citite. Drumul furnicilor reprezintă pentru mine o revelație (chiar dacă atât de târzie!...).