înger cu viză de canada, Diana Manole, Editura Brumar, 2011 - Cartea asta conţine un ciclu extraordinar: Poemele bunicii (pp. 56-70). Păcat că autoarea nu l-a dezvoltat. Putea face din el subiectul unei singure şi foarte bune cărţi. Nu zic, şi până la pagina 56, şi după pagina 70 avem o poezie cu destule merite, dar textele cu bunica sunt pur şi simplu altceva, ceva mult mai bun. Când le dă voie amintirilor să se reverse în pagină, Diana Manole scrie poeme puternice, ample, bine construite. Iată o mostră:
1. Înmormântarea bunicii
Când bunica a murit, îmi venea să râd şi să dansez
până pingelele ar fi prins rădăcini
iar unghiile de la mâini şi de la picioare
mi-ar fi căzut şi ar fi plutit în şanţul plin cu apă
dintre morminte
ca nişte fluturi îmbulzindu-se către ultima floare
grea de polen din Europa de Est.
Când mi-a făcut cu ochiul din poza de pe crucea de marmură
albă
am înţeles c-a venit timpul să te primesc
între picioarele mele
şi-am luat-o la fugă printre neamurile îndoliate
cât am putut de repede
de frică
să nu-mi vadă sângele curgând pe coapsele strânse
în ciorapi negri
cu jartiere din elastic
să nu-mi desluşească gemetele printre vaietele bocitoarei
pe care mama o angajase cu un pol ora
să nu vadă în ochii mei presimţirea sticloasă
a primului orgasm.
- Ai observat ce multă linişte-i pe cer?
Totdeauna am crezut că,
dacă mi-aş ţine respiraţia suficient de mult timp,
aş putea auzi zgomotul pe care-l fac norii tineri
când se fecundează unii pe alţii.