Treceți la conținutul principal

Dósa, Hutopila, Stoicovici





În acest an, dintre poeţii foarte tineri i-am remarcat în special pe Dósa, Hutopila şi Stoicovici. Cartea lui Andrei Dósa (n 1985), Când va veni ceea ce este desăvârşit (Editura Tracus Arte), este, probabil, cel mai bun debut în poezie din 2011. Doar Matei Hutopila (n. 1987) şi/sau Aleksandar Stoicovici (n. 1988) i-ar putea lua faţa lui Dósa. În copci (Casa de Editura „Max Blecher”), Hutopila are o mai bună densitate, o scriitură mai sofisticată, poemele sale sunt viguroase ca mesaj (chiar şi atunci când sunt melancolice) şi colorate ca limbaj (autorul, originar din Bucovina ucraineană, mai exact din Beskizii Huţuli, scrie într-o limbă română pitorească). În schimb, Dósa are idei mai percutante, e (poate) mai modern, are versuri susţinute de-o tensiune imediată, care nu recurge, aşadar, la plutirea pe întinderea molcomă a reveriilor, a amintirilor, a nostalgiilor… Hutopila e prieten cu spaţiul, cu natura, cu trecutul. Dósa e înfipt în prezent, în nervul prezentului, chiar dacă face şi el trimiteri spre evenimente din trecut. La el, însă, optica e una care ţine întotdeauna de aici şi acum, nu încearcă să plonjeze în stările unui „atunci”, nu încearcă recuperarea acestuia. În fine, Aleksandar Stoicovici, în volumul Vineri (Editura Herg Benet), scrie o poezie cu rădăcini suprarealiste, dar care, din fericire, îşi găseşte, de multe ori, perspectiva nouă. Tăieturile, rupturile, spărturile duc uneori la minimalism şi sunt dovada ştiinţei de a naşte contraste spectaculoase între cuvinte, între imagini, între idei. Cartea conţine două poeme excepţionale: asta era copilăria noastră şi, mai ales, peştele din Iagodărie.


Etichete:

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce
Citiți mai multe

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap
Citiți mai multe

Dan C. Mihăilescu, la ProTV, despre „Străzi interioare” (și nu numai)

Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, a vorbit „azi” (20 decembrie), la ProTV, despre „Străzile” mele. „Ciprian Măceşaru a scos un volum de interviuri, pregăteşte altul de interviuri neconvenţionale, s-a copt în admiraţia faţă de Mircea Cărtărescu, are în plan un roman foarte bun la editura Cartea Românească, în timpul liber este baterist, de genul rock, indie etc., şi a scos un jurnal cultural de o trepidaţie, de-o jubilaţie intelectuală fără egal în lumea noastră de acum, „Focul din tâmplă”, cu revelaţii muzicale, picturale, sculpturale... Îi place George Enescu, umblă în poezia mare a lumii, în proză... Bun, deci este un om care trepidează cultural, care trăieşte faptul artistic, iar lumea în care se mişcă este, în general, foarte vie, colorată, proaspătă. Ei bine, poezia lui este tot ce poate fi mai contrariant. Este un neo-expresionism, este un decoct de negru, o poezie încercănată, plină de fisuri, de ruperi, de versuri casante, plină de gânduri negre, poduri rupte.
Citiți mai multe