Spre deosebire de cel din primele trei volume de poezie, Dan Sociu se arată în Pavor nocturn (Editura Cartea Românească, 2011) mai grav, lipsindu-i parcă puterea de a-şi mai escalada cu umor tristeţile, de a le mai lua de guler cu un aer cool, de poet boem şi teribil. Cred că nici proza lui Dan Sociu (dacă o să mai scrie proză) nu o să mai sune la fel (oricum, preţuiesc mult mai mult poezia sa). Pe scurt, o schimbare profundă în respiraţia lirică a acestui foarte talentat scriitor, o schimbare nu atât calitativă, cât afectivă. Avem de-a face cu o sensibilitate de un patetism sporit, un patetism bine controlat artistic.
În prima secţiune a cărţii, Cu gura uscată de ură, Sociu scrie despre o dragoste sufocată/sufocantă. O dragoste cu nopţi de spaimă, din care personajele ies parcă jupuite. Sunt multe versuri apăsătoare, dure, lipsite de speranţă. „Ceva în noi/ încă respiră/ sub tonele de ciment”; „dragoste cu vată-n nări/ dragoste cu bani pe piept”; „în dormitor/ nu eşti niciodată/ sub pături/ încercăm să ghicim/ maţele căruia dintre noi ghiorăie/ picioarele cui sângerează”; „ascultăm/ cum se scufundă / bărcuţele noastre de hârtie/ în fiertura de alaltăieri/ avem zile/ la greu/ frumuseţe-ntre noi/ cât în faţa moartă/ a lui marilyn monroe”; „spun dragoste într-o limbă/ învăţată din interdicţii/ scriu dragoste cu noduri în gât”, „dragoste cu tot plumbul oraşului/ în sânge”. Totul se petrece în camere întunecoase, friguroase, într-o claustrare paralizantă, autorul resimte fizic situaţia în care se găseşte, trupul contribuie, degradându-se, la declinul dragostei, organele au „activităţi fasciste”. Autorul visează să-şi salveze dragostea într-o casă cu ferestrele spre mare, unde ar putea recâştiga blândeţea unui dialog normal, o casă izolată, unde prietenii săi ar putea ajunge înot, imagine a dorinţei de a se refugia departe de lumea care l-a aruncat în suferinţă. Casa aceasta ar fi locul unde rănile s-ar putea cicatriza, unde „[…] viaţa […] ar fi curată/ ca un cuţit de măcelărie/ proaspăt şters”. Totul rămâne un vis. Cei doi parteneri de viaţă nu se mai recunosc: „mă plimb în jurul tău/ şi mâinile mele/ nu ştiu ce să-ţi facă/ atârnă uscate/ sângele lor/ s-a urcat la tine în cap”. Boala e cea care goleşte de sânge atât trupul autorului, cât şi pe cel al relaţiei lor: „dragoste cu hainele mele/ aduse în braţe de la spital”. Un înger al morţii a trecut cu un vârf de aripă prin existenţa lor, cutremurându-i, rupându-le legăturile, ştergându-le amprentele.
Şi în a doua parte, Apă de vis. Studiu de caz, planează asupra autorului ameninţarea bolii, a inevitabilei prăbuşiri: „ştiu că undeva mă aşteaptă patul de spital,/ drenele”. Sociu e convins că răul care l-a lovit se va întoarce, fără ca el să se poată apăra: „[…] crocodilii, după ce-şi trag prada în apă, o ascund în câte o/ grotă de sub mal, o lasă acolo, sfârtecată, dar vie/ şi se întorc după ea când le e foame. imaginează-ţi/ că eşti în grotă şi aştepţi crocodilul”. Disoluţia cuplului e şi ea tot mai tranşant exprimată: „am zis să rămânem împreună până la primăvară,/ să ieşim mai ieftin la chirie”. Şi totuşi, iubirea lor e încă prezentă, străbătându-le ca un râu subteran existenţa.
A treia secţiune, care dă şi titlul cărţii, este cea mai calmă, încărcată de un lirism (al melancoliei şi al resemnării) ce emoţionează puternic. Încă din primul text, autorul îşi reafirmă teama în faţa bolii (de care doctorii nu au reuşit să îl scape definitiv): „dacă nu te vindecă de tot nu te vindecă deloc”.
Dintr-un trecut cu zile de vară revine în iarna prezentului, din când în când şi pentru foarte scurt timp, lumina de-atunci. Acest trecut fericit îi apare autorului ca fiind pierdut „într-o galaxie îndepărtată, cu milioane de ani în urmă”, expresie a neputinţei de a-l reînvia.
Pavor nocturn este un volum foarte atent construit. Succesiunea celor trei părţi creează o impresie de descuamare lentă a unei stări de spirit prezentate frust la început, pentru ca în final, aşa cum am spus, să capete calmul unei resemnări. Poemele sunt impresionante. Par gestul extrem al unui scriitor care nu vrea să seducă pe nimeni, căci ştie că este cu adevărat autentic, că poezia îl cuprinde.