Sorin Gherguţ (n. 1973, Bucureşti) este un poet al cărui nume e vehiculat adesea în discuţiile despre poezia românească din ultimii ani, dar a cărui operă e cunoscută doar de câţiva iniţiaţi şi/sau norocoşi. Faptul e explicabil dacă ne gândim că autorul nu a mai publicat nimic în volum din 1998 (Time Out, Editura Timpul, Iaşi). Înainte de Time Out, Sorin Gherguţ a apărut cu poezie în două volume colective, Tablou de familie (Editura Leka-Brâncuş, 1995), alături de T.O. Bobe, Svetlana Cârstean, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu şi Răzvan Rădulescu, şi Marfă (Editura Salut, 1996), alături de Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, B.O. Popescu şi Dan Pleşa. Sunt cărţi care au circulat foarte puţin, iar astăzi sunt extrem de greu de găsit. Din fericire, noul volum, intitulat Orice. Uverturi & reziduuri, a fost publicat (recent) la o editură de un alt calibru, e vorba despre Pandora M, aşa că vizibilitatea acestuia e cu totul alta. O vizibilitate meritată. Poezia lui Gherguţ, deşi încă puternic îmbibată de ludicul optzeciştilor, deţine un timbru inconfundabil. Cred că e volumul de poezie cu cel mai consistent şi inteligent filon umoristic din ultima perioadă. Adesea, poeţii care vor să fie haioşi pică în capcana unei retorici simpliste, cad în genul minor, de parcă râsul nu poate să depăşească natura unor problematici superficiale. Gherguţ foloseşte cu virtuozitate umorul atât în forma pe care le-o dă textelor, cât şi în ceea ce transmite. Nu este umorul unui tip înţepat, care ironizează tot ce e în jurul său, ci umorul unui om a cărui privire critică se abate în primul rând asupra sa. Nu e patetic, nu se lamentează, nu-şi permite nicio clipă să fie prea serios, de teamă să nu plictisească. Timid, mucalit, Gherguţ e un poet excelent.
Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce...