Scriitorii americani şi Premiul Nobel

În numărul 40 al revistei România literară, domnul Mircea Mihăieş se întreabă “De ce li se refuză scriitorilor americani Nobelul?”. Am citit percutantul text, atât de caracteristic de altfel lui Mircea Mihăieş, cu mare interes. Subscriu la părerea că Academia Suedeză a făcut de multe ori alegeri greşite (Eucken, Pontoppidan, Spitteler, Benavente, Karfeldt, Jensen, Agnon, Martinson...; mai puţin convins sunt când e vorba de scriitori precum Laxness, White, Johnson ori Cela, nominalizaţi şi ei de autor). De asemenea, cred şi eu că sunt în prezent scriitori americani demni de marele premiu suedez. Dar americanii nu sunt singurii care au scriitori importanţi şi prin urmare nu înţeleg de ce numai SUA ar fi dezavantajate. Dacă ne uităm pe lista câştigătorilor Premiului Nobel, găsim doisprezece autori americani (zece, dacă nu-i punem la socoteală pe cei doi – Isaac Bashevis Singer şi Cselaw Milosz – care nu au scris în limba engleză, sau chiar nouă, dacă îl lăsăm deoparte şi pe Eliot, a cărui activitate ştim că s-a desfăşurat în primul rând pe tărâm englez):

1930 – Sinclair Lewis;
1936 – Eugene O’Neill;
1938 – Pearl S. Buck;
1948 – T. S. Eliot (avea şi cetăţenie britanică);
1949 – William Faulkner;
1954 – Ernest Hemingway;
1962 – John Steinbeck;
1976 – Saul Bellow (era şi cetăţean canadian);
1978 – Isaac Bashevis Singer (a scris în idiş);
1980 – Cselaw Milosz (a scris în poloneză; avea şi cetăţenie poloneză);
1987 – Iosif Brodski (avea şi cetăţenie rusă);
1993 – Toni Morrison.

Doar Franţa deţine un palmares mai bun, cu paisprezece câştigători. Marea Britanie stă şi ea foarte bine, cu zece laureaţi (chiar dacă printre ei se numără şi... Winston Churchill). În rest, celelalte forţe ale culturii mondiale sunt mai jos decât SUA: Germania – opt câştigători; Italia – şase; Spania – cinci; Rusia – cinci (dacă îl numărăm şi pe Brodski); Polonia – patru; Irlanda – patru ş.a.m.d. Şi atunci mă întreb dacă e justificată îngrijorarea domnului Mihăieş. Desigur, declaraţia lui Horace Engdahl, secretarul Academiei Suedeze, conform căreia scriitorii americani actuali „nu se ridică la standardele unui Premiu Nobel”, e ridicolă, dar dincolo de această declaraţie rămân cele douăsprezece (zece, nouă) victorii ale SUA. Cazul nonagenarului Salinger, semnalat de Mircea Mihăieş, este trist, dar mă întreb dacă nu e la fel de trist şi faptul că excepţionalul Hugo Claus, stins anul acesta din viaţă, a fost la rându-i uitat de Academia Suedeză. La fel cum uitat e şi marele Ernesto Sabato, acum în vârstă de nouăzeci şi şapte de ani. În schimb n-au fost uitaţi „tinereii” şi mult mai puţin valoroşii Gao Xingjian, Elfriede Jelinek şi Orhan Pamuk. Apoi ce facem cu Mario Vargas Llosa ori Michel Tournier? Nu-i nimic, a fost răsplătit Imre Kertesz. Toate aceste „scăpări” ale juriului de la Stockholm nu reuşesc decât să ne arate ce doză mare de subiectivism există în atribuirea Premiului Nobel. Dar oare care premiu e lipsit întru totul de subiectivism?