"Portbagaj se înscrie în linia romanului contemporan care mută centrul
discuţiei şi sfera interesului de pe social pe drama/trama individuală,
de pe conflictul de situaţie şi de idei pe conflictul personal, cu
iradieri înspre personajul din imediata vecinătate, în linia romanului
care pune accentul pe superficialitate, pe bătălii personale de mică şi
derizorie anvergură, pe exhibarea unor fantezii ce alimentează
comportamente labile, devirilizate, devitalizate. Ceea ce uneşte
personajele lui Ciprian Măceşaru este, în primul rând, instalarea unei
stări cvasigenerale de plictis, lipsa orizontului (profesional,
familial, sentimental) şi a perspectivei. Cel mai adesea, răbufnirile
lor, excesul lor de putere e lipsit de substrat logic, dorinţa de
mărire, de dominare, de a-l umili şi subjuga pe ,,celălalt” punând la
lucru minţi bolnave, periculoase. Revolta lor în off trădează caractere
slabe, intenţia (mai mult sau mai puţin concretizată) de a-şi încheia
definitiv socotelile cu viaţa – dovadă supremă de laşitate, dar şi de
libertate prost înţeleasă – îi transformă în nişte perdanţi.
[...]
Că e un perdant şi un impostor, ţine de
domeniul evidenţelor, însă Paul, orgolios din fire şi un fals macho, nu e
dispus să o recunoască până la capăt, nici când se adresează
ireverenţios damelor de consumaţie care-şi oferă serviciile, nici când
se întoarce spăşit acasă, în sânul familiei care i-a dat viaţă
(,,taxarea” sa supremă vine din partea tatălui bolnav de Alzheimer, care
nu-l întâmpină ca pe întorsul fiu risipitor, ci ca pe un străin, a
cărui identitate nu o cunoaşte sau nu mai vrea s-o (re)cunoască).
,,Hoţul” (de identitate, de speranţă, de viaţă şi de un viitor tihnite
şi liniştite) Paul este pedepsit în final (rătăcire a tatălui suferind
sau corijare exemplară?) prin lovirea în cap (sediul raţiunii) cu o
statuetă africană de bronz, gest echivalent cu un ritual voodoo sau cu o
exorcizare simbolică.
Fără a fi depozitarul unui bagaj
romanesc impresionant, Portbagaj merită a fi reţinut pentru îndrăzneala
lui Ciprian Măceşaru de a scrie anticanon, uneori cu o brutală (şi poate
necesară) sinceritate."
(Contemporanul, nr. 05 / Mai 2015)
