"Poezia lui C.M. izbeşte şi seduce prin felul în care extrage substanţă
poetică dintr-un soi de stoarcere atroce a realului, dintr-o abordare,
fermă şi exasperată totodată, a tot ceea ce există. Întocmai ca lupul de
mare al lui Ungaretti, poetul stă în mijlocul lucrurilor lipsit de
iluzii, fără vreo proiecţie spre viitor, pentru că “viitorul e un obicei
prost/de care nu putem scăpa/lucrează în noi ca un drog,/se joacă
întruna cu minţile noastre”(Prolog). Lipsa de iluzii nu este însă
apatie. De fapt, psihicul pe care îl simţim respirând în spatele
poemelor lui C.M. este complex într-un mod monstruos, fără a fi prin
asta mai puţin credibil. Modelat de experienţe poetice pe care abia le
pot ghici (Berrymore? Ginsberg? Plath?), scrisul poetic al lui C.M. nu
ne menajează. Aduce mai degrabă cu un ritual laic într-o biserică de
carne (burdihanul de crocodil care este viaţa, din care moartea te
scoate bucată cu bucată), un ritual purtat în fumul dens al unor
mijloace lingvistice şi stilistice tari. Realismul pur este o utopie,
realitatea pură şi dură nu este decât un efect de creastă de val,
sclipind o secundă, a visului.
/.../
C.M. locuieşte o lume care are toate datele să fie în regulă şi totuşi
nu este. Cel puţin pentru el. A fi poet înseamnă a fi tânărul spartan
ros de vulpea ascunsă sub haină. Înseamnă a nu fi egal cu lucrurile,
înseamnă ecartul sufletesc care te împiedică să exişti pur şi simplu, să
te bucuri de filmul de la televizor, de pacea unui cămin, de berea
băută pe canapea. Şi poate că fericirea este greu accesibilă tocmai
pentru că, în lume, pe lângă bere şi femei frumoase, există şi poezie."