Un alt fel de interviu cu Dan C. Mihăilescu

                                                                                        foto: Ciprian Măceșaru

Dan C. Mihăilescu: Nimeni nu concepe noninserierea criticului, singurătatea lui.

Ciprian Măceşaru: Domnule Dan C. Mihăilescu, cu voia dumneavoastră, vă propun un interviu un pic altfel. Pentru început, vă rog să îmi spuneţi unde vă place să citiţi. La birou? În pat?

Dan C. Mihăilescu: Cu poziţiile de lectură e mai ceva ca-n Kama Sutra. Pe birou sunt lucrate cărţile cele mai severe. Istorii, filosofie, religie, dicţionare, culegeri de documente, adică tot ce se cuvine subliniat şi adnotat. Chestia asta se face cu o armată de creioane, pixuri şi markere, ceea ce la reacţionarismul meu de tabietliu devine ca o manie. De pildă, eu voi fi aproape ciung în ziua în care-mi voi pierde pixul Parker dăruit în 1991 de Monica Lovinescu, sau când voi fi obligat să mă scap de cioatele creioanelor cumpărate în octombrie’90 la primul drum parizian din viaţă. Toate mărunţişurile astea de papetărie – ascuţitori, agende, calendare, clame, post kit-uri, paste de rezervă, bloc notesuri ş.a. – ajung să-ţi facă parte integrantă din fiinţa de hârtie.

„Coborând” de la birou, urmează fotoliul şi canapeaua: pe cel dintâi zace o culegere de arhivistică, sau un roman mai simandicos, iar pe cealaltă vreun volum de memorii, corespondenţă, eseistică, interviuri, ceva, adică, demn de citit la orizontală.

În sfârşit, la capul patului sunt câteva romane, cărţi motivaţionale, de călătorie ş.a.m.d., ceea ce merge dulce când aluneci către somn.

Aşa trăiesc de-aproape juma’de veac, într-un zeiesc gineceu de coperte. Rareori m-am plictisit, rareori m-am simţit trădat, niciodată n-am trişat. Am fost extrem de fidel în această fatală infidelitate care este lectura. Mi-am iubit cu patimă „curtea”, chit că am avut şi am, ca tot padişahul, favorite mai mult sau mai puţin ridate, fecioare temătoare, pagini fanate, dar încă fermecătoare, zgripţuroaice, bătrâne nostalgic-experte etc.

C.M.: Îmi imaginez că mulţi autori vă roagă să le spuneţi o vorbă despre manuscris, să scrieţi despre cărţile lor etc. Cum reacţionează cei respinşi, cei cărora nu apucaţi sau nu vreţi să le faceţi pe plac? Aveţi, sunt convins, nişte întâmplări interesante în acest sens.

D.C.M.: Pentru multă lume sunt demult un prestator de servicii. Abia dacă omul mai face o mică introducere, seacă, formală, pe mail, alături de care anexează manuscrisul sau PDF-ul, mirat fiind că-n două zile nu-i trimit analiza, verdictul, de nu chiar recomandarea editorială. Lumea literelor, a artelor, nu cunoaşte milă. Aici nu încap ezitări, negocieri, înţelegere, compătimire. Domină megalomania, isteria, foamea de răzbunare, patosul cancanier, sadismul inserierilor, răstălmăcirea, reaua credinţă, minţile bolnave. Deviza: „eu lupt să te câştig printre comentatorii mei”. Cu adaosul: „nu se poate să-ţi placă şi maniera mea şi stilul lui X”. Îndeobşte, trebuie să fii arondat unei grupări, unei edituri, unei politici anume. Nimeni nu concepe noninserierea criticului, singurătatea lui. Musai să fii „omul cuiva”, fie al unei ideologii, fie al unei găşti literare. Altminteri, criticul literar este considerat când un meşter, sau un duhovnic, când o vidanjă, o pubelă. Extrem de rar este văzut ca o fiinţă normală, ca un om cu preferinţe şi rezerve, cu prejudecăţi, nostalgii, ezitări, umori şi puseuri naturale. Eşti considerat un soldat, un şofer pe ambulanţă, obligat să fii mereu gata la datorie. Musai să-ţi placă toate genurile, să te pricepi deopotrivă la teatru, eseu, poezie şi proză. În fapt, autorul ştie aprioric mult mai bine ca tine ce este bun şi ce este rău (vorba vine!) în textul lui. Tu trebuie doar să-i confirmi aşteptările pozitive şi să-i alimentezi adrenalina, adică să-i justifici furiile în faţa celor negative. Pe scurt: totul e degeaba.

C.M.: Când plecaţi într-o călătorie vă alegeţi cărţile pe care doriţi să le citiţi şi în funcţie de locul în care veţi ajunge? Marea, muntele sau Praga sunt locuri care cer lecturi diferite?

D.C.M.: Ca şi vestimentaţia de vacanţă, cărţile de călătorie sunt o plăcere. Aşa cum abia acum-către-acolo, odată deschisă geanta de voiaj, îţi poţi permite voluptatea de a-ţi alege, pentru mica vacanţă, şortul lăbărţat, tricourile decolorate, şlapii naşparlii, geaca roasă la gât şi flaneaua subţiată-n coate, la fel zeii lecturii închid oleacă ochii şi-ţi îngăduie să şterpeleşti din raft tot ce nu ţi-ai permis de-a lungul anului. Prohibiţia încetează. Aşa că-ţi strecori în valiză corespondenţa lui Odobescu şi-a lui Bălcescu, a lui Baudelaire sau Voltaire, un John Le Carré, Carnetele lui Montherlant sau Mănăstirea din Parma... Mă rog, chestii dintr-astea. Nu prea mi-am asortat geografic lecturile, fiindcă, de zeci de ani merg în vacanţă numai în trei locuri: la ţară, la munte, sau în oraşe europene. Cred că numai la mare, unde n-am fost de vreo zece ani – şi unde sper că voi fi în iunie 2012 – simt că s-ar impune nişte lecturi aparte. Stai să mă gândesc. Da, cred că la Puglia, unde ne-au invitat nişte prieteni români, mă voi regala cu cele zece volume din Jurnalul fraţilor Goncourt, pe care le-am cumpărat în 1985 de la Petre Costinescu şi nu le-am deschis niciodată. De regulă, la munte merg lecturi iuţi, proze năpraznice, de citit în zilele ploioase, întru revitalizare. Încă nu am ajuns să am amintiri chiar în halul ăsta de livreşti. Habar n-am ce voi fi citit în Praga, Lisabona, Bruges, Lille, Paris... Esenţiale acolo au fost locurile. Ele au făcut blatul tortului. Lectura a fost doar glazura.

C.M.: Şi dacă tot am vorbit despre călătorii, vă rog să îmi spuneţi unde vă place mai mult, lângă mestecenii dumneavoastră de la ţară sau la Amsterdam, la stânca lui Franz Joseph sau pe muntele Athos? Îmi veţi spune că fiecare călătorie înseamnă altceva, dar tocmai asta vreau să aflu, cum interpretaţi amprenta unică a fiecărui loc.

D.C.M.: Marile bucurii senzoriale le-am avut şi le am pe dealurile de la Stroieşti de Vâlcea, pe Măgura dinspre Sibiu, cu vedenia Hurezilor departe în vale. Acolo am simţit cum îmi îngenunchiază auzul de ciripitul cucilor, mierlelor, cintezoilor, lăstunilor şi rândunelelor, acolo-mi îmbăt nările de miresmele fânului cosit, îmi legăn privirile de-a lungul livezilor de meri şi pruni, pipăi cu fervoare coaja mestecenilor şi mătasea porumbului, suflu-n frunze de salcâm, despic dovleci, tai lemne şi mă pierd în dansul jăraticului din sobă. Acolo m-au înnebunit de plăcere miresmele frunzişului ars, coregrafia funigeilor, scârţâitul zăpezii sub talpa bocancului, şoaptele puilor de curcă, zgomotul ruginit al lanţului de la fântână, rumegatul imperial al vacii, zuruitul nucilor în săcotei, răpăitul ploii pe acoperişul de şiţă, aburii din mămăligă... şi câte altele asemenea.
Dar marile bucurii spirituale le-am trăit în muzeele şi bazilicele din Florenţa, cutreierând în extaz ca dementul prin Montmartre, ori la Strahov şi Mala Strana, în Praga, privind turnul Belem din Lisabona (başca muzeul trăsurilor), bovarizând carnavaleşte în Veneţia, ori sorbind slujbele în greceşte de la mănăstirea Vatopedi a Sfântului Munte.

Ar mai rămâne legătura dintre cele două, amestecul de senzorial şi spiritual, care ţi-e dat infinit mai rar. Aş numi aici acel ceas de după ploaie, când am stat cu Tania în centrul mănăstirii neterminate de la Batalha, cea rămasă fără cupolă („capela imperfectă”) şi unde efectiv am avut senzaţia că plouă cu Dumnezeu. Plus cea dintâi oră petrecută, de unul singur, în octombrie 1990 în Place des Vosges, la prima ieşire în Occident. Şi, în fine, rătăcirile prin Sienna şi Delft, două oraşe îngemănate în amintirile mele, cu un farmec pur şi simplu narcotic.

C.M.: Ştiu că, dintre scriitorii actuali, vă plac Ian McEwan, Amos Oz şi, cu ceva rezerve în ultima perioadă, Haruki Murakami. Vă propun un joc. Ce băutură, ce măncare, ce muzică şi ce film puteţi asocia cu numele fiecăruia dintre aceşti autori? Dar cu numele dumneavoastră?

D.C.M.: Hai, că, între timp, m-a năpădit şi al patrulea: Cormac McCarthy. El şi Ian McEwan sunt ca un scotch zdravăn, sorbit pe nemâncate, unduindu-ţi prin măruntaie întru închiderea plăcută, în tăcere, a pleoapelor. Murakami e un vin greu, vreun Carmenero chilian, ori un Chiraz de Recaş. Iar dacă e să continuăm jocul, pe Amos Oz l-aş întovărăşi cu un Chianti. De mâncare nu am de gând să vorbesc, fiindcă-i musai să revin la cura de slăbire.

C.M.: Mi-aţi povestit de multe ori despre oamenii interesanţi pe care i-aţi cunoscut. Care e cel mai pitoresc personaj din afara lumii literare pe care l-aţi întâlnit?

D.C.M.: În cazul meu, nu există pitoresc în afara lumii literare. Îţi voi fi povestit eu despre mulţi oameni (comuni) interesanţi (precum prietenii formidabili ai adolescenţei mele, Dan Arsenie şi Cristi Moruzan, sau Cristian Maiorovici, colegul de la ICE Mecanoexportimport) însă oameni obişnuiţi mai pitoreşti ca Emil şi Aurel Cioran, Petre Ţuţea, Arşavir Acterian, Paul Sterian, Lisette Daniel-Brunea şi Paul Georgescu n-am întâlnit niciodată. Pe Noica şi Alexandru Paleologu ezit să-i cuprind în sfera pitorescului, simt că i-ar fi agasat epitetul. Dar am cunoscut un ins teribil de interesant ca destin, un om care a publicat vreo zece volume, dar care nu a intrat în conştiinţa literară : Vasile Gavrilescu, mort cu zile în vara acestui an, purtat în plin infarct din spital în spital, între Horezu şi Rm.Vâlcea. Fost puşcăriaş politic („frontierist”), cu o soţie care l-a turnat vreo 15 ani la Securitate, plecat în anii’80 în Franţa şi revenit după 2000 ca pensionar la Horezu, când a editat câteva volume numai din DUI-ul de la CNSAS.

C.M.: În urmă cu mulţi ani aţi scris şi poezie. De ce nu publicaţi un volum cu producţia dumneavoastră lirică? Ştiu că aveţi chiar şi un manuscris cu o prefaţă de Ioan Alexandru.

D.C.M.: Păi, mi-am zis c-ar fi bine să am răbdare până împlinesc 60 de ani, să-mi fac, cât de cât, un nume literar, astfel încât să nu râdă lumea de mine. S-o ia strict ca un capriciu de bătrâneţe. Sunt poezii scrise la 20-23 de ani, absolut mimetice, simple umbre, ecouri şi arome emanate din poezia lui Ioan Alexandru, cu striaţii eminesciano-blagiene şi ceva fandoseală heideggeriană. Singura „originalitate” rezidă în trăirea personală, într-adevăr ardentă, a lirismului, simbolurilor şi credinţei creştine. Unul dintre caiete are prefaţa lui Ioan Alexandru, care s-a pretat în chip fratern (sau patern) la jocul meu din studenţie. Mai aştept să albesc oleacă.

C.M.: Am putea încheia interviul nostru cu un vers, două, patru sau câte doriţi din poezia dumneavoastră? Vă cer foarte mult, ştiu, dar aici a intervenit jurnalistul din mine, cel care vrea să obţină ceva ce alţii nu au.

D.C.M.: Tu ai vrut-o!

Icoană de seară cu ape

Prin verde dedesubt cristalul

Lumina singură pătrunde

Precum o pleoapă cade seara

Peste vederea ce se-ascunde

Acestui calm amurg de ape

I se închină peştii. Rar

Câte o oră îşi înghite

Cărarea-n plânsul solitar

Copacii curg încet spre sus

Plecaţi orbire din uimire

Şi sunt acum precum ecoul

Care se naşte din pieire

Din nemişcarea undei pare

Că îmi răsar ca altădată :

Un trup născut pentru amurguri

Care-n oglindă orb se-arată.

Interviu realizat de Ciprian Măceşaru

(2011)