-->
- Stimate domnule Horia Mihail, aţi debutat la vârsta de 10 ani, la
Braşov, cu Concertul
în Re major de Haydn. Mai cântaţi Haydn? Vă place Haydn?
- Da, am cântat Haydn... Am cântat acest concert recent,
tot la Braşov. Recent
însemnând acum 4 sau 5 ani. Dar l-am cântat şi la Bucureşti, la
începutul anilor 2000. E un concert superb, în ciuda faptului că e un aşa-zis concert
de şcoală. E învăţat de marea
majoritate a pianiştilor care vor
să devină solişti sau, în
fine, care vor să facă din muzică o profesie.
- Am citit undeva că aţi luat premiul
întâi la toate concursurile de pian la care aţi participat. E adevărat?
- Este adevărat, dar trebuie să fac o remarcă. Nu am fost
omul concursurilor. De ce? Fiindcă mi-am dat seama, din fericire la
o vârstă destul de
fragedă, aveam douăzeci şi ceva de ani,
că acest mod de
a răzbate prin câştigarea unor
concursuri nu poate face decât rău unui individ care poate fi mai
sensibil la un eventual eşec. Având în vedere că muzica nu se
măsoară nici în secunde,
nici în metri şi nici în
kilograme, iar ceea ce este esenţial pentru un artist interpret
este tocmai trecerea peste aspectele care pot fi cuantificate şi descoperirea
interpretabilului, descoperirea a tot ce este ambiguu în discursul unui
compozitor, în mesajul unui compozitor. Această ambiguitate
fiind doar interpretabilă, m-am gândit că în momentul
în care sunt 7 sau 9 sau 11 – în general sunt numere impare – membri într-o
comisie şi aceştia au tot
felul de interese – n-aş vrea să fiu rău şi să intru în
detalii... Lucruri care se întâmplă mai ales acum, în ultimii ani,
când sunt foarte multe concursuri mari şi locuri de cântat într-un număr limitat...
- Vorbiţi despre ce se întâmplă peste hotare,
sau vă referiţi şi la situaţia de la noi?
- Vorbesc despre ce se întâmplă peste hotare,
la noi nu ştiu cum stau
lucrurile. Am decis, aşadar, că nu vreau să mă pun în astfel
de situaţii. Am câştigat
concursurile la care am participat, însă m-am oprit destul de repede, am
renunţat la a mai
concura.
- Aţi fost plecat
vreme de 10 ani în Statele Unite ale Americii... Mi-a plăcut că aţi declarat, într-un alt interviu, că nu aţi emigrat, ci că aţi plecat pur şi simplu pentru studii, pentru a vă perfecţiona tehnica pianistică, pentru a învăţa lucruri noi... La Boston
University aţi avut un
profesor foarte cunoscut, pe Anthony di Bonaventura. Puteţi să ne spuneţi câteva cuvinte despre el?
- Di Bonaventura a fost un personaj foarte important în
dezvoltarea mea artistică şi pianistică, şi nu numai. O
să vă explic şi de ce. A
fost un pianist care a avut o carieră fulminantă în Statele
Unite în anii ’60. Această carieră... Cânta cu
marile orchestre ale lumii. Această carieră a fost
întreruptă subit în
1973, moment în care a şi devenit profesor la Boston
University (unde mai târziu a ajuns şef al catedrei de pian), din cauza
faptului că managerul de
atunci al domniei sale a avut o relaţie amoroasă cu soţia sa. Ei
bine, săracul Anthony
di Bonaventura, în afara faptului că a fost înşelat de soţie şi de manager,
a rămas şi fără carieră. Am făcut această paranteză picantă, fiindcă demonstrează fragilitatea
vieţii unui artist
care are succes, care se bucură de concerte şi de
aprecierea publicului. Viaţa aceasta poate să se termine
brusc, fără nici o legătură cu
capacitatea artistului de a fi original, de a exprima lucruri de valoare.
Aflând istoria lui Bonaventura, în timp mi-am schimbat şi eu viziunea
asupra a ceea ce înseamnă succesul. Există foarte mulţi artişti făcuţi de media...
De fapt nu de media, ci, în general, de companiile de impresariat. Din punct de
vedere pianistic am învăţat foarte multe de la Anthony di
Bonaventura, n-aş vrea să intru în
detalii tehnice, o să spun doar că mi-a atras
atenţia asupra
importanţei majore a
clarităţii în ceea ce
priveşte discursul
unui pianist. La fel de multe, însă în alte direcţii, trebuie să recunosc că am învăţat şi de la ceilalţi pofesori,
atât în România, cât şi în Statele
Unite. Mă refer la Ian
Hobson, cu care am studiat trei ani la University of Illinois, la rândul său un pianist
de excepţie, dar şi la
profesorii români. Stela Drăgulin mi-a dezvăluit tainele
acestui instrument şi a fost un
manager fantastic în primii mei ani ai carierei de solist. Mai târziu, în
primii doi ani de conservator, l-am avut profesor pe Constantin Ionescu-Vovu,
de la care, de asemenea, am avut foarte mult de învăţat.
- Aşadar, aţi stat 10 ani în Statele Unite ale
Americii, aţi şi predat la Boston University. A
avut şi asupra
programului dumneavoastră concertistic
vreun impact această experienţă? Aţi cântat din creaţia compozitorilor americani? Din Copland, Ives,
William Schuman?... Din Lou Harrison?
- Am cântat din muzica unor compozitori americani, poate
nu din a celor foarte cunoscuţi. Am cântat multă muzică modernă, pe la
mijlocul anilor ’90, muzică foarte proaspătă. Încă mirosea
cerneala pe hârtie.
- La noi nu prea se cântă muzică modernă, repertoriul oprindu-se, din păcate, la creaţiile începutului de secol XX.
- Da, este foarte adevărat. Atât aici, cât şi în Statele
Unite această scenă a muzicii noi
e delimitată de ceea ce se
întâmplă în sălile de
concerte. Trebuie să recunoaştem că marile
orchestre ale Statelor Unite nu programează zi de zi, nici măcar lună de lună muzică modernă. E adevărat,
americanii merg mult mai departe, se apropie de zilele noastre, însă cu aceeaşi timiditate.
De ce? Explicaţia este foarte
simplă. Publicul nu
este încă pregătit pentru
limbajul folosit de compozitorii contemporani. Personal, nici eu, ca
profesionist, nu sunt pregătit pentru tot ce se aşterne pe
hârtie şi nici pentru tot
ceea ce aud. Este un fenomen pe care îl întâlnim nu doar în muzică, ci în toate
formele de manifestare artistică, şi este un
fenomen prezent de secole.
- Trec acum la altceva... M-aş bucura să-mi spuneţi câteva lucruri despre cum se
fabrică un pian Bösendorfer.
V-am auzit odată vorbind despre
asta şi povestea mi s-a
părut impresionantă. Spuneaţi ceva despre faptul că lemnul trebuie luat numai de la o
anumită altitudine...
- Da, este o poveste interesantă. De fapt,
fiecare fabricant de piane are... Vorbesc despre cei importanţi, cei tradiţionali, care
continuă să producă în ţările lor de
origine. Fiecare fabricant are secretele lui. Ştiu povestea
Bösendorfer, deoarece am fost delegat de către Societatea Română de Radio să aleg noul
pian de concert Imperial, pian care a sosit în România la sfârşitul anului
2010, şi am fost
îndrumat către diferite
zone ale fabricii de la Wiener Neustadt, unde am văzut muncitorii
la lucru şi am aflat
povestea pianelor Bösendorfer. Într-adevăr, este vorba despre un lemn tăiat la o
anumită altitudine,
în pădurile
Austriei, lemn care este păstrat timp de nouă ani, am
impresia...
- Şase ani, cred.
Este păstrat la uscare.
- Da, aşa este, şase. Nouă ani durează tot
procesul... Şase ani stă la uscare
naturală. Am văzut foarte
multă cherestea în
curtea fabricii din Austria. După şase ani,
cheresteaua este uscată forţat, timp de şase luni,
într-o cameră specială, cu
temperatură destul de
ridicată, parcă erau 24 sau
25 de grade acolo, apoi totul este prelucrat manual, nimic nu este atomat.
Respectivei bucăţi de lemn i se
ataşează cele 10000 de
părţi componente şi ajunge să fie un
Bösendorfer.
- Anul trecut, în turneul naţional intitulat Pianul Călător, aţi avut un program integral Liszt. Aşa va fi şi anul acesta?
- Nu, am schimbat. Până anul trecut nu m-am considerat
niciodată un interpret
al lui Liszt. Ocoleam muzica sa din comoditate. Muzica lui Liszt cere foarte
mult studiu. Fiind un pianist desăvârşit, Liszt şi-a folosit fără restricţii capacităţile sale
tehnice şi-n compoziţie. Prin urmare,
ce a aşternut pe
hârtie poate fi problematic pentru mulţi pianişti. Acest prim
turneu a fost un pariu cu mine însumi, pe care, din fericire, l-am câştigat. În
patru luni practic am pregătit un program integral nou pentru
mine. Mi-am zis: hai să fie şi ceva greu. Şi am ales
Liszt. S-a potrivit fantastic cu aniversarea* compozitorului. Ideea turneului
fiind preluată de la turneul
pe care Liszt însuşi l-a făcut în Ţările Române la
mijlocul secolului al XIX-lea. Voi păstra una dintre lucrările lui
Liszt... M-am gândit ca în fiecare an să păstrez o piesă dragă din anul
precedent. Anul acesta voi cânta muzică diversă, reunită sub o singură temă, tema
transcripţiei, hai să spunem a
improvizaţiei pe o temă dată. Variaţiuni de Mozart
scrise pe o temă de Gluck, o
temă foarte simplă, aproape
stupidă, aş putea spune,
intenţionat stupidă, pe care
Mozart o transformă într-un mod
genial, în mod său
caracteristic, de-a lungul unui sfert de oră încântător. Apoi...
- Lutoslawski, probabil. Variaţunile după Paganini.
- Lutoslawski nu.
- Ştiu că l-aţi cântat în
decembrie 2011.
- Da, şi-l voi cânta şi în ianuarie
2013, în diverse oraşe din România.
Însă, pentru că aţi adus vorba
de Paganini, se regăseşte şi Paganini, în
Rapsodia scrisă de
Rachmaninov pe aceeaşi celebră temă a Capriciului
24. Voi cânta această rapsodie în
cinci oraşe, cu cinci
orchestre, Filarmonica din Târgu Mureş, cea din Bacău, cea din
Timişoara,
Orchestra naţională Radio,
Filarmonica din Braşov... Ordinea
e schimbată acum. În
final, într-un apendice al turneului, voi cânta aceeaşi piesă la Chişinău, în
festivalul Nopţi pianistice,
alături de
Orchestra de Cameră a Moldovei,
orchestră de cameră întărită categoric de
alţi muzicieni
din Chişinău, deoarece
este o piesă care necesită un aparat
orchestral foarte mare. Revenind la program, Bach / Bussoni urmează. Practic tot
nişte variaţiuni. Celebra
Chaconne a lui Bach pentru vioară solo, transcrisă într-un mod
cât se poate de inteligent şi interesant de către Bussoni.
Apoi folclor, Rapsodia Română de Liszt, inspirată de ceea ce a
ascultat el în călătoria din
1846-47. După pauză, voi rămâne în zona
folclorică şi voi cânta o
piesă pe care am
cântat-o foarte des, însă nu în varianta originală, este vorba
despre Dansurile populare româneşti de Bela Bartok, cunoscute mai
ales în varianta transcripţiei pentru vioară şi pian. Urmează Viena, cu două piese de
Schubert transcrise la pian de Frany Liszt, iar în final Kreisler, celebrele
Liebesleid şi Liebesfreud,
transpuse în variante pianistice deosebit de atrăgătoare atât pentru
public, cât şi pentru
pianist, cu menţiunea că pentru
pianist sunt şi dificile,
pentru public nu.
* 200 de ani de la naştere.
Interviu realizat de Ciprian Măceşaru
(Revista Accente nr. 1, mai 2012)