Alice
Popescu
(n. 27 ian. 1970, Buzău) este cunoscută mai ales pentru articolele publicate în
Dilema, Dilema veche, Dilemateca, Observator cultural, dar şi pentru lucrarea (iniţial
teză de doctorat) O
sociopsihanaliză a realismului socialist, apărută în 2009 la editura Trei, pentru
care, în 2010, a primit Premiul de debut pentru eseu acordat de revista România literară.
Sfoara de întins rufe (Editura Pandora M, 2013, colecţia –
coordonată de Svetlana Cârstean – „Cercul poeţilor apăruţi”) este debutul său
în poezie. Mă refer la debutul în volum, căci Alice Popescu a publicat poezie
(la 17 ani) în Suplimentul
Literar Artistic al Scânteii Tineretului (SLAST), apoi în Astra, Contrapunct şi, recent, Dilemateca. Nu voi insista pe tema
întârzierii acestui debut. Nu caut să găsesc în această amânare o virtute, o
cale exemplară de a înţelege cum să scrii şi să publici poezie (căci nu cunosc
cauzele acestei amânări), dar, evident, nici nu o voi acuza pe autoare pentru
apariţia abia în acest an a primei sale cărţi de poezie. Îi las pe alţii să
exulte sau, dimpotrivă, să strâmbe din nas.
Împărţit în trei secţiuni (Zonă de trecere, Dragă realismule socialist şi Sfoara de întins rufe), volumul are un ton de-o coerenţă
remarcabilă. Nicio discrepanţă, nicio îngroşare, totul curge bine temperat. E
ciudat cum o poezie încărcată de lucruri apăsătoare reuşeşte să fie atât de
aerisită şi atât de puţin agresivă. Alice Popescu nu se străduieşte să ne
convingă sau să ne arate ceva, vocea ei pare să aibă calmul de după furtună,
abia ce-i mai sesizezi tremurul. Un alt lucru remarcabil este felul în care
autoarea descrie gânduri şi sentimente dintre cele mai intime, fără ca
discursul său să devină prea transparent, totul rămânând în acel ton bine
temperat despre care am vorbit, dovadă a înţelegerii superioare a felului în
care intimitatea trebuie transpusă în poezie. După atâtea vulgarităţi scrise în
poezia noastră contemporană, Sfoara de întins rufe aduce o mare gură de aer curat.
„Visele îmi mor în braţe unul după altul,/ ca nişte soldaţi
necunoscuţi”, spune Alice Popescu în poemul Aici, punându-ne în încurcătură, căci de ar fi
fost vorba despre visuri şi nu despre vise, lucrurile ar fi părut mai simple.
Aşa însă, starea de somn, de ameţeală, de adormire, de trimitere forţată spre
inconştient e tulburător nuanţată prin versurile care urmează: „pe noptieră, în
flacoanele colorate,/ stau închişi demoni sălbatici, lichizi,/ printre o mie şi
una de şeherezade/ ucise la capătul nopţii de aditivi./ dacă bei, simţi
felinele/ urcându-ţi pe carotidă./ mai bine să nu le deschizi... să nu le
deschizi...” Automat, te întorci la dedicaţia cu care se deschide cartea:
„Psihanalistei Geanina Micu, pentru că mi-a redat scrisul, şi scriitorului Mircea
Nedelciu”.
Frumuseţea poemelor reiese de cele mai multe ori din întreg, însă
pot fi găsite, desigur, şi versuri care, scoase din context, îşi păstrează
forţa. Cele mai multe vorbesc despre singurătate, regrete, despre teama (sau
neputinţa) de a spune ce e de spus, despre nevoia de a fi văzută, iubită,
înţeleasă: „mi-am întins aripile/ şi-am început să tricotez./ [...] am inspirat
adânc/ şi am rămas aşa, ca o hârtie creponată,/ în aer” (Mersul avioanelor); „când o să plec,/ viaţa se va
trânti precum o uşă în urma mea,/ şi o să fie ca atunci/ când îţi uiţi cheile
înăuntru” (Pârtia
de hârtie);
„m-am învârtit de trei ori/ pe banda rulantă a aeroportului,/ […] aşteptând ca
cineva să mă recunoască, să mă ia/ de toarta pe care scrie alice […]” (Basm); „ascunzându-şi cuvintele cu
grijă,/ când într-un pumn, când în celălalt,/ ca să nu sune prea tare” (alice pitindu-se)...
În a doua treime a cărţii, Dragă realismule socialist, autoarea abordează cu mult
curaj o temă, trebuie să recunoaştem, aparent deloc îmbietoare pentru poezie.
Şi totuşi, Alice Popescu se descurcă admirabil. Poemul cel mai reuşit al
acestui ciclu este Drum fără pulbere (titlu care aminteşte, desigur, de odiosul
roman al lui Petru Dumitriu). Critica adusă literaturii proletcultiste este de
mare impact, deşi poemul este relativ scurt. Iată primul vers: „realismul
socialist privea cum treceau generaţiile literare în marş”.
Foarte puternice sunt poemele dedicate mamei: „o dată la două
săptămâni/ mama vine la Bucureşti să-şi repare o vertebră/ din cele multe./
[...] în ţara mea, părinţii au mai multe vertebre/ decât propriii lor copii” (Vertebre), „spune-mi unde să mă duc să te
uit,/ mamă a mea, caracatiţă plângătoare/ […] sângele tău a fost cândva şi al
meu, dar vinele-ţi seci/ nu se mai varsă niciunde, ridurile nu mai duc
nicăieri” (Dulceaţă
de cireşe amare);
„mama e o păpuşă/ care/ spune întruna alice” (Dacă apeşi)...
E îmbucurător faptul că în ultimii ani au apărut în poezia
românească excelente volume de debut, precum Când va veni ceea ce este desăvârşit (Andrei Dosa), Copci (Matei Hutopila) sau Cârtiţa de mansardă (Teodora Coman). Li se adaugă
acum, iată, Sfoara
de întins rufe.
Ciprian
Măceşaru
14 aprilie 2013
