Dan C. Mihăilescu, Oare chiar m-am întors de la Athos? (Editura Humanitas, 2011).
Dan C. Mihăilescu la Athos, efervescentul critic și istoric literar luptându-se cu rigorile de pe Muntele Sfânt, o plecare de frunte a unui om care-și dorește arzător să devină umil, dar care rămâne, fiindcă nu vrea să fie fals, în picioare, în mijlocul celor care îngenuncheau în jurul său, o călătorie inițiatică a unui om care se știe încă atât de nepregătit pentru ea, nedumerit în fața credinței la ușa căreia bate de multe ori ca un tânăr furios, gata să o ia la bani mărunți. Dan C. Mihăilescu la Athos pare să fie „o nepotrivire strigătoare la cer”. Iată un fragment concludent: „Până la 58 de ani, eu am intrat în biserică la vreo cinci, șase nunți și tot atâtea botezuri (de două ori ca naș). În total, cel mult 15 ore de slujbă religioasă. Or, acum, aveam să stau în fața altarului (mai mult în picioare, slujbele fiind, majoritatea, oficiate în grecește!) cam 40 de ceasuri în zece zile!” Și totuși, „muncit de draci, lucrat de îngeri”, Dan C. Mihăilescu pare să iasă din această experiență altoit pe un trunchi nou, îmblânzit de o lumină în care s-a lăsat privit cu asprime. „Necredința doritoare de har”, despre care vorbește cu atâta sinceritate Dan C. Mihăilescu, face din această carte o mărturie emoționantă, unică în felul ei, scrisă în stilul inconfundabil al autorului, o mărturie a unui om care se consideră insubordonabil, care nu acceptă „zăbala” credinței, dar în care, tainic, se dă o luptă, fiindcă autorul, dincolo de pornirile sale vanitoase, rebele, aude o chemare spre supunere, spre ceea ce transcende natura egoistă a omului.
Autorul la Mănăstirea Pantocrator (foto: Ovidiu Golescu)