Poetul Claudiu Komartin reuşeşte să fie inovator fără a se feri (aşa cum fac mai toţi colegii lui) de căldura poeziei vechi, astfel că textele sale sunt străbătute de catifelate momente romantice, precum şi de viguroase tuşe expresioniste. Combinaţia e de mare efect. În ciuda trend-ului actual, autorul nu refuză plonjonul în emoţiile cele mai fireşti, nu încearcă să ne livreze morga unui poet care, ca o navă spaţială, transgresează lumea. Dozajul acestor trăiri atât de profund umane e foarte bine stăpânit, poezia nu pierde aproape niciodată din prospeţime, păstrându-şi orginalitatea.
Un anotimp în Berceni (Editura Cartier, 2010) este un volum remarcabil, cu texte sofisticate ce-ţi rămân întipărite în minte, o calitate pe care poezia actuală nu prea o mai are. Desigur, există un contrast destul de puternic între tematica secţiunii intitulate Poemele cu tătuca şi cea din celelalte secţiuni, dezechilibrând un pic întregul (Poemele cu tătuca, sporite ca număr, ar fi putut constitui materialul unui volum de sine stătător), dar asta nu ştirbeşte cu nimic din valoarea poeziilor care compun Un anotimp în Berceni.
În final, în loc de orice altceva, câteva versuri din poemul Fluturi de noapte: „[…] Sângele îmi zvâcneşte în tâmple/ iar câteva picături de sudoare cad pe covor/ ca nişte monede aruncate în apă./ Uită-te bine: în lumina scăzută a lămpii,/ vorbele mele sunt nişte fluturi de noapte/ bâjbâind printre draperii”.