Paul Auster (n. 1947) este un celebru autor american. Titluri precum Trilogia New York-ului, Palatul lunii, Leviathan, Mr. Vertigo ori Nebunii în Brooklyn sunt binecunoscute. În 2010 a apărut la Editura Univers ultimul său roman, Invizibil (traducere de Cristiana Vișan), la doar un an după publicarea acestuia în SUA.
Auster e un maestru al postmodernismului, un adevărat virtuoz, fără-ndoială, doar că Invizibil pare doar cartea unui foarte bun meseriaș. Cunoaște trucurile, stăpânește limba. Romanul, incitant, se citește foarte ușor. Acțiunea cărții, spusă prin vocea a trei personaje, se întinde pe o perioadă de patru decenii, din 1967 până în 2007. Un manuscris, o relație incestuoasă, o crimă, un individ misterios și demonic…, iată câteva dintre cârligele pe care Auster le aruncă spre noi (și-n care, recunosc, reușește să ne prindă). Cert e că mori de curiozitate până la ultima pagină, până la ultima frază, până la ultimul cuvânt, iar asta arată încă o dată, dacă mai era nevoie, că avem de-a face cu un mare scriitor. Totuși, lipsește acel ceva care transformă o scriere într-o operă de artă. Nu există poezie, scriitura este corectă, dar nu impresionează. Ai mereu senzația că Auster notează fără să facă niciun fel de efort artistic. Invizibil pare forma brută a unui adevărat roman. Personal, captivat de acțiunea cvasi-polițistă a cărții, am ignorat, pe cât mi-a stat în putință, chestiunea estetică. Impunându-mi acest filtru de lectură, am reușit să mă bucur cu adevărat de poveste. Cu siguranță, Invizibil e un roman care merită să fie citit. E, totuși, un produs (altădată aș fi spus: „o operă”) de Paul Auster.