Ciprian Măceşaru: Dragă Radu, mă întreb dacă nu cumva în corpul tău se ascunde de ceva vreme un alt scriitor, fiindcă n-aş fi crezut niciodată că vei ajunge de la proza ce amintea de „tinerii furioşi” britanici, la una cu subiect istoric. Şi dpdv stilistic, ultimele două romane, Cu inima smulsă din piept şi Fluturele negru, se despart radical de vechile tale cărţi. De unde această metamorfozare?
Radu Paraschivescu: Există situaţii în care e bine să nu corespunzi aşteptărilor, Ciprian. În ce mă priveşte, asta e una dintre ele. Mă împac greu cu sistematizarea nesistematizabilului. Nu ştiu cât de relevant e să spui că X e autor comic, Y metafizic, iar Z abisal. Îmi plac scriitorii care se sustrag clasificărilor şi nu stau în insectarul literaturii străpunşi de acul criticii. Dau vechiul meu exemplu cu Julian Barnes. Ce fel de scriitor e? Să deschidem patru dintre cărţile lui: Nimicul de temut, Papagalul lui Flaubert, O istorie a lumii în zece capitole şi jumătate şi Duffy sau cum se taie caşcavalul. Ce încadrare putem obţine pentru Barnes în urma acestui exerciţiu? Nici una. Îi preţuiesc pe neîncadrabili, îmi place felul lor de-a evada din coliviile (aurite sau nu) pe care li le pregăteşte critica, felul lor de-a refuza nişele şi căprăriile. Sigur, nu mă compar cu Barnes, dar poate că în spatele ultimelor mele cărţi se ghiceşte, îndepărtat şi difuz, dorinţa de-a spune că nu sunt omul unei singure claviaturi. Asta nu înseamnă nevoia de-a mă omologa în altă cheie, ci doar dizolvarea unui gând fals: că m-aş pricepe să scriu doar cărţi comice. Cu inima smulsă din piept şi Fluturele negru m-au ajutat în mod egal în demonstraţie.
CM: Fluturele negru (Editura Humanitas, 2010) mi se pare excelent scris. Cred că e cel mai bine scris roman românesc din 2010. Te îndeamnă trecutul să-l tratezi mai sofisticat doar fiindcă e greu controlabil, sau e vorba despre voluptatea de a recrea o lume?
RP: Mă bucur că ţi-a plăcut şi îţi mulţumesc pentru laude. Faptul că trecutul e greu controlabil nu mi-a adus decât o enormă mefienţă faţă de istorie. În ceea ce priveşte scrierea cărţii, da, îmi place să-mi închipui lumi şi să le pun pe hârtie. Uneori nici nu ştiu ce-o să iasă la final. Dar întoarcerea în timp, fie şi prin decuparea unei felii de trecut, e o aventură. Mă simt cooptat la ceva tainic, imprevizibil, obositor şi frumos. Iar când uşa trecutului se deschide spre Roma, spre Roma lui Caravaggio, frisonul e cu atât mai mare.
CM: Cum de ai ales să scrii tocmai despre Caravaggio? De ce nu despre Rembrandt ori Luchian?
RP: Am avut şansa de-a nimeri peste câteva lucrări ale lui într-un sejur roman, cu aproape trei ani în urmă. Eram în a doua zi de şedere la Roma şi mă gândeam la ce-mi spusese un prieten: „N-ai nevoie de ghid, nu-ţi trebuie hărţi. Ieşi din casă şi-o iei la picior. Oriunde ajungi, e bine.” Am ajuns la San Luigi dei Francesi, una dintre bisericile care adăpostesc lucrări de Caravaggio. Ciclul Sfântului Matei pe care l-am descoperit acolo m-a înmărmurit. N-am mai ştiut ce se petrecea în jur. Am ieşit din biserică ducând cu mine hotărârea de-a cerceta mai departe şi de-a scrie. Asta deşi organul meu pentru pictură e atrofiat. Nu sunt un cunoscător al domeniului şi nu pot formula decât judecăţi de tipul „îmi place / nu-mi place”. Ei bine, în faţa lui Caravaggio am simţit pentru prima dată altceva.
CM: Crezi că cititorii necunoscători într-ale picturii pot înţelege revoluţia produsă de artistul lombard? Azi, după ce i-am avut pe Picasso ori Dalí, bobârnacul dat de Caravaggio peste nasul tradiţionaliştilor, cum bine spui, mai poate fi înțeles la adevărata sa importanţă?
RP: Schimbările aduse de Caravaggio în pictură sunt miza secundară a romanului. Prin urmare, nici felul cum percep cititorii aceste schimbări nu are o pondere decisivă. Fireşte, prin raportare la Guernica şi Girafa în flăcări, orice tablou din Roma barocă pare o avanpremieră a fotografierii. Însă lupta lui Caravaggio cu tradiţionaliştii nu e susţinută doar de principii artistice, ci şi de un orgoliu formidabil. Caravaggio adora să fie considerat „cel mai cel” şi trăia în captivitatea superlativului. Acum, după patru sute de ani, clarobscurul ni se pare o soluţie la îndemâna multora. Pe atunci, însă, tenebrismul a avut valoarea unui manifest înnoitor.
CM: În Orbitor, de Mircea Cărtărescu, omul este în prima viață vierme, apoi, când moare, mormânt îi este gogoașa de mătase, pentru ca în final să învie sub formă de fluture, se eliberează din moarte, atingând splendoarea vieții adevărate. Explică-ne, te rog, simbolul fluturelui negru din romanul tău.
RP: Cel mai comod e să vezi în fluturele negru echivalentul morţii, dar asta nu e singura interpretare a apariţiei lui. Fluturele negru poate fi heraldul dimensiunii nocturne a protagonistului, precum şi răul lăuntric care-l sfâşie pe artist, aducându-l în situaţia de-a dori să-l exorcizeze prin aşternerea pe pânză. Mă rog, nu ştiu dacă e oportun să livrez chei de lectură. În fond, fiecare obiect sau fiinţă poate simboliza lucruri diferite, de la un cititor la altul.
CM: Revolta lui Caravaggio împotriva bigotismului este cumva şi revolta ta împotriva bigotismului de azi?
RP: Nu neapărat. Ca să mă revolt împotriva unui lucru, trebuie să-l cunosc foarte bine. Or, eu am avut contact cu bigotismul printr-o serie de manifestări mai degrabă întâmplătoare. Nu mi-am propus să satirizez falsa smerenie, habotnicia reducţionistă şi ipocrizia semenilor de azi vorbind despre lucruri de ieri. Am vrut, în schimb, să arăt că Roma de la începutul secolului al XVII-lea, cu tot farmecul ei devastator, era în acelaşi timp un oraş al conivenţelor, al uneltirilor şi al intereselor. Să nu credem cumva că în Roma trăiau pe-atunci doar albatroşi deghizaţi în oameni. Nici vorbă. Până şi comenzile pe care le obţineau pictorii, inclusiv Caravaggio, erau prefaţate de manevre complicate ale simpatizanţilor potenţi, fie ei cardinali sau marchizi, de concesii în lanţ, de sforării uneori ruşinoase.
CM: Vorbeşte-ne puţin despre cum e construit romanul. Îmi place mult simplitatea cu care ai îmbinat cele două paliere.
RP: Fluturele negru povesteşte întâlnirea dintre un artist aparte şi un oraş pe măsură. Personajele lui principale sunt Michelangelo Merisi, alias Caravaggio, şi Roma. De aceea am recurs la două planuri. Primul, al naraţiunii omnisciente, aparţine Romei. E jumătatea de roman în care Caravaggio nu apare în carne şi oase. El e doar evocat, bombănit, muiat în sosul bârfelor, blestemat, ocrotit etc. Al doilea plan îi aparţine sută la sută lui Caravaggio şi constă într-o lungă scrisoare pe care acesta i-o trimite lui Simone Peterzano, maestrul lombard în al cărui atelier a învăţat să picteze. Cele două planuri se întretaie, dându-i cititorului prilejul să penduleze între viaţa Romei lui Caravaggio şi viaţa lui Caravaggio al Romei (şi ulterior al Maltei sau al Siciliei).
CM: Spre deosebire de Zola, cel din Creaţie, care a scris despre lumea pictorilor din vremea sa, tu a trebuit să-ţi imaginezi o lume pierdută în „negura vremii”. E ăsta motivul pentru care în cartea francezului dialogul este mult mai prezent, ori pur şi simplu e o diferenţă de viziune?
RP: Există dialog şi în Fluturele negru, inclusiv în scrisoarea lui Caravaggio. Însă mi s-a părut nepotrivit să fac din dialog instrumentul principal din roman. Am lucrat întru câtva à contre coeur, fiindcă ştii bine că îmi place să-mi pun personajele să dialogheze. Ele vorbesc destul şi în Fluturele negru, însă fără a da impresia că fac parte dintr-o piesă de teatru. Chiar au existat episoade când mi-am dat peste mână văzând că eram pe punctul de-a prelungi dialogurile mai mult decât se cuvenea. M-am temut să nu diluez substanţa romanului.
CM: Cum ai reuşit să obţii echilibrul între folosirea informaţiilor obţinute prin documentare şi impulsul de a te lăsa purtat tot mai adânc în pădurea ficţiunii?
RP: Să ştii că n-a fost greu. În romanele pe care le scriu, carnea epică îmbracă o osatură concretă, faptică, spune-i cum vrei. Până şi Balul fantomelor intră în grila asta – cu atât mai mult Cu inima smulsă din piept şi Fluturele negru. Există un miez real în jurul căruia ordonez discursul narativ şi în jurul căruia ticluiesc. O bună parte din informaţiile culese îmi devin inutile pe parcurs şi renunţ la ele. Ştiu că există critici care verifică acurateţea datelor. Mi se pare o activitate inutilă, câtă vreme un roman nu înseamnă copierea realităţii, dar îi priveşte. Eu nu mă despart total de faptul istoric. Pur şi simplu am grijă să existe une juste mesure între documentare şi zburdălnicia creativă.
Radu Paraschivescu: Există situaţii în care e bine să nu corespunzi aşteptărilor, Ciprian. În ce mă priveşte, asta e una dintre ele. Mă împac greu cu sistematizarea nesistematizabilului. Nu ştiu cât de relevant e să spui că X e autor comic, Y metafizic, iar Z abisal. Îmi plac scriitorii care se sustrag clasificărilor şi nu stau în insectarul literaturii străpunşi de acul criticii. Dau vechiul meu exemplu cu Julian Barnes. Ce fel de scriitor e? Să deschidem patru dintre cărţile lui: Nimicul de temut, Papagalul lui Flaubert, O istorie a lumii în zece capitole şi jumătate şi Duffy sau cum se taie caşcavalul. Ce încadrare putem obţine pentru Barnes în urma acestui exerciţiu? Nici una. Îi preţuiesc pe neîncadrabili, îmi place felul lor de-a evada din coliviile (aurite sau nu) pe care li le pregăteşte critica, felul lor de-a refuza nişele şi căprăriile. Sigur, nu mă compar cu Barnes, dar poate că în spatele ultimelor mele cărţi se ghiceşte, îndepărtat şi difuz, dorinţa de-a spune că nu sunt omul unei singure claviaturi. Asta nu înseamnă nevoia de-a mă omologa în altă cheie, ci doar dizolvarea unui gând fals: că m-aş pricepe să scriu doar cărţi comice. Cu inima smulsă din piept şi Fluturele negru m-au ajutat în mod egal în demonstraţie.
CM: Fluturele negru (Editura Humanitas, 2010) mi se pare excelent scris. Cred că e cel mai bine scris roman românesc din 2010. Te îndeamnă trecutul să-l tratezi mai sofisticat doar fiindcă e greu controlabil, sau e vorba despre voluptatea de a recrea o lume?
RP: Mă bucur că ţi-a plăcut şi îţi mulţumesc pentru laude. Faptul că trecutul e greu controlabil nu mi-a adus decât o enormă mefienţă faţă de istorie. În ceea ce priveşte scrierea cărţii, da, îmi place să-mi închipui lumi şi să le pun pe hârtie. Uneori nici nu ştiu ce-o să iasă la final. Dar întoarcerea în timp, fie şi prin decuparea unei felii de trecut, e o aventură. Mă simt cooptat la ceva tainic, imprevizibil, obositor şi frumos. Iar când uşa trecutului se deschide spre Roma, spre Roma lui Caravaggio, frisonul e cu atât mai mare.
CM: Cum de ai ales să scrii tocmai despre Caravaggio? De ce nu despre Rembrandt ori Luchian?
RP: Am avut şansa de-a nimeri peste câteva lucrări ale lui într-un sejur roman, cu aproape trei ani în urmă. Eram în a doua zi de şedere la Roma şi mă gândeam la ce-mi spusese un prieten: „N-ai nevoie de ghid, nu-ţi trebuie hărţi. Ieşi din casă şi-o iei la picior. Oriunde ajungi, e bine.” Am ajuns la San Luigi dei Francesi, una dintre bisericile care adăpostesc lucrări de Caravaggio. Ciclul Sfântului Matei pe care l-am descoperit acolo m-a înmărmurit. N-am mai ştiut ce se petrecea în jur. Am ieşit din biserică ducând cu mine hotărârea de-a cerceta mai departe şi de-a scrie. Asta deşi organul meu pentru pictură e atrofiat. Nu sunt un cunoscător al domeniului şi nu pot formula decât judecăţi de tipul „îmi place / nu-mi place”. Ei bine, în faţa lui Caravaggio am simţit pentru prima dată altceva.
CM: Crezi că cititorii necunoscători într-ale picturii pot înţelege revoluţia produsă de artistul lombard? Azi, după ce i-am avut pe Picasso ori Dalí, bobârnacul dat de Caravaggio peste nasul tradiţionaliştilor, cum bine spui, mai poate fi înțeles la adevărata sa importanţă?
RP: Schimbările aduse de Caravaggio în pictură sunt miza secundară a romanului. Prin urmare, nici felul cum percep cititorii aceste schimbări nu are o pondere decisivă. Fireşte, prin raportare la Guernica şi Girafa în flăcări, orice tablou din Roma barocă pare o avanpremieră a fotografierii. Însă lupta lui Caravaggio cu tradiţionaliştii nu e susţinută doar de principii artistice, ci şi de un orgoliu formidabil. Caravaggio adora să fie considerat „cel mai cel” şi trăia în captivitatea superlativului. Acum, după patru sute de ani, clarobscurul ni se pare o soluţie la îndemâna multora. Pe atunci, însă, tenebrismul a avut valoarea unui manifest înnoitor.
CM: În Orbitor, de Mircea Cărtărescu, omul este în prima viață vierme, apoi, când moare, mormânt îi este gogoașa de mătase, pentru ca în final să învie sub formă de fluture, se eliberează din moarte, atingând splendoarea vieții adevărate. Explică-ne, te rog, simbolul fluturelui negru din romanul tău.
RP: Cel mai comod e să vezi în fluturele negru echivalentul morţii, dar asta nu e singura interpretare a apariţiei lui. Fluturele negru poate fi heraldul dimensiunii nocturne a protagonistului, precum şi răul lăuntric care-l sfâşie pe artist, aducându-l în situaţia de-a dori să-l exorcizeze prin aşternerea pe pânză. Mă rog, nu ştiu dacă e oportun să livrez chei de lectură. În fond, fiecare obiect sau fiinţă poate simboliza lucruri diferite, de la un cititor la altul.
CM: Revolta lui Caravaggio împotriva bigotismului este cumva şi revolta ta împotriva bigotismului de azi?
RP: Nu neapărat. Ca să mă revolt împotriva unui lucru, trebuie să-l cunosc foarte bine. Or, eu am avut contact cu bigotismul printr-o serie de manifestări mai degrabă întâmplătoare. Nu mi-am propus să satirizez falsa smerenie, habotnicia reducţionistă şi ipocrizia semenilor de azi vorbind despre lucruri de ieri. Am vrut, în schimb, să arăt că Roma de la începutul secolului al XVII-lea, cu tot farmecul ei devastator, era în acelaşi timp un oraş al conivenţelor, al uneltirilor şi al intereselor. Să nu credem cumva că în Roma trăiau pe-atunci doar albatroşi deghizaţi în oameni. Nici vorbă. Până şi comenzile pe care le obţineau pictorii, inclusiv Caravaggio, erau prefaţate de manevre complicate ale simpatizanţilor potenţi, fie ei cardinali sau marchizi, de concesii în lanţ, de sforării uneori ruşinoase.
CM: Vorbeşte-ne puţin despre cum e construit romanul. Îmi place mult simplitatea cu care ai îmbinat cele două paliere.
RP: Fluturele negru povesteşte întâlnirea dintre un artist aparte şi un oraş pe măsură. Personajele lui principale sunt Michelangelo Merisi, alias Caravaggio, şi Roma. De aceea am recurs la două planuri. Primul, al naraţiunii omnisciente, aparţine Romei. E jumătatea de roman în care Caravaggio nu apare în carne şi oase. El e doar evocat, bombănit, muiat în sosul bârfelor, blestemat, ocrotit etc. Al doilea plan îi aparţine sută la sută lui Caravaggio şi constă într-o lungă scrisoare pe care acesta i-o trimite lui Simone Peterzano, maestrul lombard în al cărui atelier a învăţat să picteze. Cele două planuri se întretaie, dându-i cititorului prilejul să penduleze între viaţa Romei lui Caravaggio şi viaţa lui Caravaggio al Romei (şi ulterior al Maltei sau al Siciliei).
CM: Spre deosebire de Zola, cel din Creaţie, care a scris despre lumea pictorilor din vremea sa, tu a trebuit să-ţi imaginezi o lume pierdută în „negura vremii”. E ăsta motivul pentru care în cartea francezului dialogul este mult mai prezent, ori pur şi simplu e o diferenţă de viziune?
RP: Există dialog şi în Fluturele negru, inclusiv în scrisoarea lui Caravaggio. Însă mi s-a părut nepotrivit să fac din dialog instrumentul principal din roman. Am lucrat întru câtva à contre coeur, fiindcă ştii bine că îmi place să-mi pun personajele să dialogheze. Ele vorbesc destul şi în Fluturele negru, însă fără a da impresia că fac parte dintr-o piesă de teatru. Chiar au existat episoade când mi-am dat peste mână văzând că eram pe punctul de-a prelungi dialogurile mai mult decât se cuvenea. M-am temut să nu diluez substanţa romanului.
CM: Cum ai reuşit să obţii echilibrul între folosirea informaţiilor obţinute prin documentare şi impulsul de a te lăsa purtat tot mai adânc în pădurea ficţiunii?
RP: Să ştii că n-a fost greu. În romanele pe care le scriu, carnea epică îmbracă o osatură concretă, faptică, spune-i cum vrei. Până şi Balul fantomelor intră în grila asta – cu atât mai mult Cu inima smulsă din piept şi Fluturele negru. Există un miez real în jurul căruia ordonez discursul narativ şi în jurul căruia ticluiesc. O bună parte din informaţiile culese îmi devin inutile pe parcurs şi renunţ la ele. Ştiu că există critici care verifică acurateţea datelor. Mi se pare o activitate inutilă, câtă vreme un roman nu înseamnă copierea realităţii, dar îi priveşte. Eu nu mă despart total de faptul istoric. Pur şi simplu am grijă să existe une juste mesure între documentare şi zburdălnicia creativă.
CM: Radu, te felicit pentru această minunată carte şi îţi mulţumesc pentru interviu!
RP: Cu drag. Pentru data viitoare îţi dau întâlnire în marginea unei poveşti irlandeze. Şi ştiu precis că te-am stârnit.