Treceți la conținutul principal

Florea Miu despre "Poeme"




Abia astăzi am descoperit textul de mai jos, semnat de Florea Miu şi apărut în numărul 11/2010 al revistei Ramuri.


"Călătoria de probă
de Florea Miu


Fluxul poetic de care se lasă purtat Ciprian Măceşaru în volumul poeme (Editura Brumar, Timişoara, 2010) este unul benefic pentru autor, care încearcă astfel să se autodefinească liric, să vadă în sine ceea ce nu găseşte în afară. Spirit introspectiv, în continuă căutare a propriului eu, poetul resimte acut solitudinea, resemnându-se a-şi fi unică locuinţă într-o existenţă monadică, lipsită de comunicare. Confesiunile sale tind să dezvăluie un parcurs existenţial singuratic, cu numeroase întoarceri în/ spre sine ori dezarmante retrageri: „Într-o zi/ n-am mai vrut/ să deschid ochii,/ am rămas ca o casă/ cu jaluzelele trase,/ cu ferestrele oarbe,/ aşezat în câmpii nesfârşite ... ” (Retragerea-n sine). Alteori fiinţa este privită ca un imobil – confortabil, dar nelocuit – care, fără viaţă în el, se dovedeşte inutil şi inert, proiectat în netimp: „Locuieşte-mă,/ sunt un imobil confortabil,/ supraetajat, am şi mansardă boemă,/ în mine nu te plouă, nu te ninge,/ camerele sunt mari, orice şoaptă de-a ta/ va avea în mine ecou, sunt proaspăt văruit,/ cuiele din pereţi aşteaptă să atârni de ele/ amintirile noastre. Locuieşte-mă ... ” (Imobilul). Ca într-un joc de popice, sufletul scos din arena singurătăţii se loveşte de trecători, stârneşte panică într-o lume străină de această dimensiune a sa: „Îşi arunca sufletul în lume, îi dădea brânci pe tobogan./ Atenţie!!! Vine un suflet!!!, striga entuziasmat./ Sufletul se lovea de trecători,/ îi dărâma ca pe popice, trecătorii se ridicau îngroziţi/ şi fugeau fără să privească în urmă” (Bowling). Sălile de aşteptare sunt un alt simbol al destrucţiei frecventate de poet în periplul său interior şi funambulesc în căutarea propriei identităţi, ceea ce îl face o pradă uşoară pentru „hingherii fericirii” din umbra tristeţilor profunde, neconvenţionale: „Hingherii fericirii roiau prin oraş,/ câinele meu părea o pradă uşoară,/ numai că anii treceau şi mirosul tristeţilor sale/ continua să se facă simţit în sălile de aşteptare” (Câinele meu trist). Acelaşi suflet bântuie, neîmpăcat, peste aceeaşi lume dezlânată, retrasă în imobilism şi indiferenţă: „Sufletul aleargă spre zările încărcate de mitologie,/ se subţiază precum linia orizontului şi cade/ ca o scrisoare în cutia poştală a reveriei” (Mereu altundeva). Corolar al acestor rostiri, venind din inflexiuni sentimentale profunde, este chiar recunoaşterea implicării fiinţiale intense: „Eşti prea aproape de toate, / ca un nerv trecut printre aşchii” (Prea aproape). În succesiunea firească, senzitivul se reflectă într-o modalitate mai mult decât remarcabilă, într-o poetică a senzorialului de reflectat: „Rămân urme/ când de pe zidul/ trupului/ dau jos literele/ numelui tău./ Prea mult/ ai zăcut agăţată/ de mine” (Despărţire). Partea necunoscută a «călătoriei» metaforice pare a fi miza importantă a acestei poezii care oscilează între concret şi metafizic, între lumină şi umbră, între certitudine şi nelinişti, în „ţinutul pustiu” peste care se întinde aripa stranie a unei păsări roşii – martoră a călătoriei poetului: „Apoi am plecat/ către alte oraşe,/ către oraşele-n care/ oamenii/ cu o pasăre roşie/ pe umăr/ nu sunt deloc/ personaje bizare” (Pasărea roşie). După ce a auzit Cîntecul greierilor de sub calea ferată, „rezumat” în expresia unei sincerităţi creatoare de necontestat, Ciprian Măceşaru realizează acum o călătorie de probă spre a cunoaşte adevărul intenţiei sale, spre a şti dacă acest adevăr trebuie urmat. Răspunsul îl va putea afla în ceea ce va scrie de acum încolo, în ceea ce aşteptăm să ne ofere."



Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce...

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap...

Dan C. Mihăilescu, la ProTV, despre „Străzi interioare” (și nu numai)

Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, a vorbit „azi” (20 decembrie), la ProTV, despre „Străzile” mele. „Ciprian Măceşaru a scos un volum de interviuri, pregăteşte altul de interviuri neconvenţionale, s-a copt în admiraţia faţă de Mircea Cărtărescu, are în plan un roman foarte bun la editura Cartea Românească, în timpul liber este baterist, de genul rock, indie etc., şi a scos un jurnal cultural de o trepidaţie, de-o jubilaţie intelectuală fără egal în lumea noastră de acum, „Focul din tâmplă”, cu revelaţii muzicale, picturale, sculpturale... Îi place George Enescu, umblă în poezia mare a lumii, în proză... Bun, deci este un om care trepidează cultural, care trăieşte faptul artistic, iar lumea în care se mişcă este, în general, foarte vie, colorată, proaspătă. Ei bine, poezia lui este tot ce poate fi mai contrariant. Este un neo-expresionism, este un decoct de negru, o poezie încercănată, plină de fisuri, de ruperi, de versuri casante, plină de gânduri negre, poduri rupte....