Abia astăzi am descoperit textul de mai jos, semnat de Florea Miu şi apărut în numărul 11/2010 al revistei Ramuri.
"Călătoria de probă
de Florea Miu
Fluxul poetic de care se lasă purtat Ciprian Măceşaru în volumul poeme (Editura Brumar, Timişoara, 2010) este unul benefic pentru autor, care încearcă astfel să se autodefinească liric, să vadă în sine ceea ce nu găseşte în afară. Spirit introspectiv, în continuă căutare a propriului eu, poetul resimte acut solitudinea, resemnându-se a-şi fi unică locuinţă într-o existenţă monadică, lipsită de comunicare. Confesiunile sale tind să dezvăluie un parcurs existenţial singuratic, cu numeroase întoarceri în/ spre sine ori dezarmante retrageri: „Într-o zi/ n-am mai vrut/ să deschid ochii,/ am rămas ca o casă/ cu jaluzelele trase,/ cu ferestrele oarbe,/ aşezat în câmpii nesfârşite ... ” (Retragerea-n sine). Alteori fiinţa este privită ca un imobil – confortabil, dar nelocuit – care, fără viaţă în el, se dovedeşte inutil şi inert, proiectat în netimp: „Locuieşte-mă,/ sunt un imobil confortabil,/ supraetajat, am şi mansardă boemă,/ în mine nu te plouă, nu te ninge,/ camerele sunt mari, orice şoaptă de-a ta/ va avea în mine ecou, sunt proaspăt văruit,/ cuiele din pereţi aşteaptă să atârni de ele/ amintirile noastre. Locuieşte-mă ... ” (Imobilul). Ca într-un joc de popice, sufletul scos din arena singurătăţii se loveşte de trecători, stârneşte panică într-o lume străină de această dimensiune a sa: „Îşi arunca sufletul în lume, îi dădea brânci pe tobogan./ Atenţie!!! Vine un suflet!!!, striga entuziasmat./ Sufletul se lovea de trecători,/ îi dărâma ca pe popice, trecătorii se ridicau îngroziţi/ şi fugeau fără să privească în urmă” (Bowling). Sălile de aşteptare sunt un alt simbol al destrucţiei frecventate de poet în periplul său interior şi funambulesc în căutarea propriei identităţi, ceea ce îl face o pradă uşoară pentru „hingherii fericirii” din umbra tristeţilor profunde, neconvenţionale: „Hingherii fericirii roiau prin oraş,/ câinele meu părea o pradă uşoară,/ numai că anii treceau şi mirosul tristeţilor sale/ continua să se facă simţit în sălile de aşteptare” (Câinele meu trist). Acelaşi suflet bântuie, neîmpăcat, peste aceeaşi lume dezlânată, retrasă în imobilism şi indiferenţă: „Sufletul aleargă spre zările încărcate de mitologie,/ se subţiază precum linia orizontului şi cade/ ca o scrisoare în cutia poştală a reveriei” (Mereu altundeva). Corolar al acestor rostiri, venind din inflexiuni sentimentale profunde, este chiar recunoaşterea implicării fiinţiale intense: „Eşti prea aproape de toate, / ca un nerv trecut printre aşchii” (Prea aproape). În succesiunea firească, senzitivul se reflectă într-o modalitate mai mult decât remarcabilă, într-o poetică a senzorialului de reflectat: „Rămân urme/ când de pe zidul/ trupului/ dau jos literele/ numelui tău./ Prea mult/ ai zăcut agăţată/ de mine” (Despărţire). Partea necunoscută a «călătoriei» metaforice pare a fi miza importantă a acestei poezii care oscilează între concret şi metafizic, între lumină şi umbră, între certitudine şi nelinişti, în „ţinutul pustiu” peste care se întinde aripa stranie a unei păsări roşii – martoră a călătoriei poetului: „Apoi am plecat/ către alte oraşe,/ către oraşele-n care/ oamenii/ cu o pasăre roşie/ pe umăr/ nu sunt deloc/ personaje bizare” (Pasărea roşie). După ce a auzit Cîntecul greierilor de sub calea ferată, „rezumat” în expresia unei sincerităţi creatoare de necontestat, Ciprian Măceşaru realizează acum o călătorie de probă spre a cunoaşte adevărul intenţiei sale, spre a şti dacă acest adevăr trebuie urmat. Răspunsul îl va putea afla în ceea ce va scrie de acum încolo, în ceea ce aşteptăm să ne ofere."
