Mi se pare că Italo Svevo nu e înțeles nici azi cum trebuie. Mulți vorbesc despre greșelile sale de limbă și despre "barbarismele stilistice". Svevo nu știa prea bine italiana, dar să nu uităm că Triestul în care el a început să publice era sub ocupație austriacă. Mai mult, se știe că prima lui limbă a fost germana. Prin urmare, am putea privi greșelile de limbă doar ca pe niște lucruri pitorești, chiar dacă, evident, rămân dăunătoare. În privința stilului, însă, cred că percepția este total eronată. Poate că Svevo n-a reușit compoziții simetrice, dar stilul lipsit de "floricele" face ca astăzi romanele sale să pară atât de vii și de moderne. O viaţă, primul său roman, a fost publicat în 1892, dar pare scris în secolul XX. Cred că se poate scrie chiar și atunci când nu stăpânești perfect limba. Mai mult, cred că o anumită doză de nesiguranță te face mai imaginativ, mai original. Asta i s-a intâmplat lui Svevo. Scriitorul virtuoz poate să ajungă la o tehnică uluitoare, dar ca să atingă un astfel de nivel trebuie, în cazul în care nu deţine un talent cu totul ieşit din comun, să-şi facă lecţiile, adică să-şi tocească tălpile mergând pe căile înaintaşilor. Ei bine, originalitatea iese greu la iveală astfel. Sunt şi excepţii, desigur, dar de cele mai multe ori totul sfârşeşte ca o simplă imitaţie. În schimb, cei care învaţă mai mult pe pipăite reuşesc mai uşor să devină originali, fiindcă ei încearcă toate căile, neştiind care sunt cele „din manual” şi care nu. Aşa se explică faptul că acolo unde nimeni nu îndrăznise să calce, crezând că e un drum greşit, care nu duce nicăieri, sau pur şi simplu nebănuind că acolo poate exista un drum, „neînvăţaţii” au descoperit noul.