“EU NU VORBESC, ORICÎT DE SOFISTICAT, DESPRE TRECUTUL MEU REAL, CI CONSTRUIESC TRECUTUL PE MĂSURĂ CE SCRIU”
- Domnule Cărtărescu, sînteţi, asemenea lui Proust, în căutarea timpului pierdut. Nu vă e teamă că impresionantul travaliu din Nostalgia şi din Orbitor vă v-a epuiza ca scriitor?
- Întrebarea asta mi s-a pus şi după Nostalgia, şi după Travesti, şi după primul volum din Orbitor, şi este pentru mine ciudată şi inadecvată, pentru că un scriitor nu are-n sine, undeva, un rezervor din care tot consumă pînă se epuizează. Nici o frază a lui n-a existat deja în mintea sa înainte să fie scrisă. Scrisul vine scriind. Da, cărţile mele vorbesc şi ele despre timp, trecut, memorie, dar, spre deosebire de Proust, eu nu vorbesc, oricît de sofisticat, despre trecutul meu real, ci construiesc trecutul pe măsură ce scriu, printr-un demers care nu are nimic de-a face cu psihologia. Nu e memorie afectivă, ci memorie virtuală. Monumentul proustian e un mormînt în care corpul literar al scriitorului există cu adevărat. Monumentul meu (mult mai modest, fireşte) e un cenotaf. Chipul meu apare în sute de basoreliefuri pe suprafaţa lui, dar corpul meu nu e înăuntru.
- Întîlnim în Orbitor un halucinant univers ce seamănă cu o păpuşă rusească. Ce semnifică acest univers multiplicat în sus şi în jos, crescător şi descrescător?
- Această viziune a lumilor telescopate arată caracterul fractalic al scrisului meu şi, poate, chiar al lumii reale. E coloana vertebrală a tot ce am scris pînă acum, pentru că, încercînd şi eu, printre mulţi alţii, să vorbesc despre infinit, am folosit imaginea aceasta ca pe o unealtă, un fel de cric mental prin care se poate ajunge acolo, deşi noi sîntem finiţi şi concreţi. Ca să ajungi la oricare nivel al universurilor doreşti, n-ai decît să faci un raţionament simplu şi mecanic: dacă un zeu este cu atît mai complex faţă de mine cu cît sînt eu faţă de o bacterie, îmi pot imagina o fiinţă cu atît mai complexă faţă de un zeu cu cît e zeul faţă de mine, şi tot aşa, în sus şi în jos, la nesfîrşit.
- Este dependent scriitorul Mircea Cărtărescu de doza de vis, după cum pare să reiasă din Jurnalul său?
- Onirismele nu mă interesează. Eu sînt un adept al preciziei inginereşti, chiar dacă mecanismele mele sînt moi. Pentru mine e irelevant dacă geometria frazelor mele se referă la evenimente reale, imaginare sau din memorie. Visele descrise în jurnalele mele sau în scrierile „de ficţiune” sînt fraze şi nu halucinaţii. Interfeţe între un eveniment mental şi o tradiţie literară.
- Am citit de curînd în România literară versuri de Leonard Cohen în traducerea dumneavoastră. Are traducătorul Cărtărescu vreun proiect?
- Cohen e un cîntăreţ mare şi o persoană extrem de interesantă. Dar nu un poet atît de fascinant încît să-mi permit să pierd un an din viaţă ca să-l traduc. Mai ales că eu sînt un traducător de duminică şi în scopuri pur personale. Am avut un astfel de proiect, dar am renunţat pînă la urmă la el.august 2003
(din volumul "Dialoguri în oglindă", Editura Curtea Veche, 2007)
