Albert

Avea o gaură-n cap. Se obișnuise cu ea. Până și ceilalţi se obișnuiseră. În fiecare zi mergea în piața din mijlocului orașului. Se rezema de clădirea primăriei și aștepta. Lângă picioarele sale așeza o cutie de tablă. Polițiștii îl lăsau în pace. Devenise un fel de atracție turistică a orașului. Oamenii dădeau năvală să-l vadă. I se dusese vestea în toată lumea. În câteva ore strângea o sumă de bani considerabilă. Nimeni nu pricepea cum poate trăi cu gaura aia în cap. Îl chema Albert și așa se născuse. Doctorii spuseseră că are creierul distrus, că e idiot. Albert nu era idiot. Avea o gaură în cap, atâta tot. Chiar din frunte, până în moalele capului – un tunel. Vedeai cerul prin el. Când nu stătea în piață, lui Albert îi plăcea să picteze. Picta niște peisaje ciudate. E schizofrenic, s-au grăbit iarăși doctorii să afirme. Nu se supăra. Înțelesese demult că oamenii au veșnic o pungă cu venin sub limbă. Nu se gândea la fericire și asta îl făcea fericit. Doar un lucru își dorea cu ardoare: o femeie. Toate fugeau îngrozite de cum îi vedeau tunelul din țeastă. De la o vreme, în tablourile sale, mai întâi abia conturată, apoi tot mai pregnant, își făcea apariția o femeie. Ca o obsesie, trupul gol, tot mai încărcat de culoare, tot mai în relief, creștea, creștea de la pânză la pânză, abia mai încăpea în tablou, contorsionat ca un fetus într-o placentă prea strâmtă. Femeia aceasta avea ceva special. Din frunte îi creștea un fel de corn bont. N-a mai trecut mult timp şi Albert a mărturisit că nu mai poate picta. Spusese totul despre femeia care îl obseda. De-acum privea în gol ore în șir, iar doctorii jubilau: vedeți, vedeți, noi v-am spus, e un lunatic. Lui Albert nici că-i păsa, nu se gândea la fericire și era fericit. Visa că femeia-inorog se așeza în brațele lui, privindu-l drăgăstos, și că apoi îi penetra țeasta cu cornul ei bont, până ce fețele li se turteau una de alta.