Unde scurte. Jurnal indirect de Monica Lovinescu. Începutul unui text din 22 mai 1969 găsesc că ar fi fost perfect ca moto pentru celebrul număr din Dilema dedicat lui Eminescu. „Nu e nimic paradoxal în a pretinde că cel mai mare dar pe care-l poţi face unui clasic este irespectul faţă de el. Această afirmaţie devine şi mai puţin paradoxală dacă adăugăm imediat că irespectul nu priveşte de fapt textul clasic, ci tradiţia care l-a îngheţat într-o formă moştenită”. Un alt scriitor mitologizat, nu fără ajutorul autorului însuşi, e Nichita Stănescu. Prin urmare, tot un poet. Am putea spune că suntem un popor cu o sensibilitate ieşită din comun. Problema e că avem de-a face cu o falsă sensibilitate, cu o superficială admiraţie, nicidecum cu o profundă înţelegere. Poezia lui Nichita (Alex Ştefănescu observa foarte bine că Nichita Stănescu e singurul scriitor de la noi căruia e de ajuns să-i rosteşti numele mic pentru ca toată lumea să ştie despre cine-i vorba) e departe de a fi accesibilă. Cu toate acestea, succesul ei a fost (şi într-o oarecare măsură continuă să fie) foarte mare.