Treceți la conținutul principal

Federico Garcia Lorca


Succesul a apărut relativ târziu pentru Lorca, mai exact în anul 1927, odată cu publicarea volumului Canciones, dar mai ales după publicarea acelor Romancero gitano, care aveau să-l facă faimos. Scena literară spaniolă a fost zguduită. Elogiile nu conteneau să apară de peste tot. Au existat însă şi două mari excepţii. Dali şi Bunuel, prietenii lui Lorca, considerau Romancero gitano o carte “foarte proastă” (Bunuel), care “ilustrează perfect cele mai stereotipe şi mai conformiste locuri comune…” (Dali). Critica celor doi prieteni l-a stimulat pe Lorca, rezultatul fiind volumul cu tentă suprarealistă Poetul la New York, scris în urma călătoriei sale din 1929 în metropola americană.
Lorca recunoştea într-un interviu că înfrângerea arabă a însemnat pentru Granada un eveniment nefericit. “S-au pierdut o civilizaţie, o poezie, o astronomie, o arhitectură şi o delicateţe unice în lume”, spunea el. Poezia lui Lorca îşi trage seva din lumea Granadei, a Andaluziei în general. E vorba de un univers primordial care îşi face simţită prezenţa chiar şi în volumul Poetul la New York. Cântecul andaluz pare să răzbească din toată opera sa.
Ceea ce numim baladesc la Garcia Lorca are două trăsături dominante – una a folclorului (iberic şi gitan), alta barocă (în tradiţia lui Gongora, de la care se revendică întreaga Generaţie 1927). Întâlnim aşadar o poezie dinamică, curgătoare, înflorind, după cum spunea Ştefan Augustin Doinaş, într-o “irepresibilă beţie metaforică”. De regulă, subiectul e unul simplu, dar imaginile puternice şi imprevizibile reuşesc să mascheze sărăcia acestuia. Beţia metaforică nu este însă valabilă pentru întreaga poezie a lui Lorca. Întâlnim şi versuri de o simplitate remarcabilă, esenţializate, fără prea mari abstracţiuni.
În teatru, domeniul care îl atrăgea cel mai mult pe Lorca, recunoaşterea a venit abia în 1933, odată cu premiera Nunţii însângerate, recunoaştere confirmată un an mai târziu, când are loc premiera Yermei.
Literatura lui Lorca este adesea un amestec ataşant de senzualitate şi moarte. Violenţa aceasta amintind de-o frumuseţe păgână. Ca o obsesie, înlănţuirea dintre Eros şi Thanatos a marcat atât literatura, cât şi viaţa lui Lorca. Scriitorul avea să moară în 1936, în condiţii tragice (a fost împuşcat de franchişti, în timpul Războiului Civil), la doar 38 de ani. În ciuda scurtei sale vieţi, Federico Garcia Lorca este considerat cel mai mare poet spaniol din secolul XX şi unul dintre cei mai importanţi poeţi ai lumii.

Postări populare de pe acest blog

Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

Galati, 12, 13 mai 2012

Sâmbătă, 12 mai. Galaţi. Hotelul Vega, unde suntem cazaţi, este situat lângă Dunăre, între două clădiri emblematice ale oraşului: Palatul Navigaţiei (arh. Petre Antonescu) şi biserica fortificată „Precista”, datând din secolul al XVII-lea, din timpul domniei lui Vasile Lupu. De la statuia lui I. C. Brătianu (opera lui Oscar Spaethe) traversăm strada şi coborâm pe faleză. Terase. Muzici orientale. Băieți musculoși, femei frumoase. Artă: sculpturi metalice, unele mişto. „Fisiune” (1976), de Nicolae Şaptefraţi. „Septenarius”, de Ingo Glass (îmi place mult; are ceva dintr-o catedrală gotică, dar e în ea şi mult Alexander Calder). „Tentativă”, de Constantin Popovici (o pasăre care nu a reuşit să se ridice în aer). „Amfiteatru” (1976), de Mihai Istudor. „Ecran” (1976), de Dan Covătaru. „Confluenţe” (1976), de Manuela Siclodi, o sculptură care aminteşte de lucrările lui Dalí sau Max Ernst. „Evoluţie” (1976), de Crişan Bela. „Fructul soarelui” (1977), de George Apostu. Altele sunt…

„Resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți”

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-ciprian-macesaru.html
Bibliotecă de scriitor
Un material de Ema COJOCARU pentru bookaholic.ro.