Treceți la conținutul principal

Convorbiri cu Cioran




Cioran recunoaşte că prima lui carte,
Pe culmile disperării, cuprinde in nuce tot ce a scris mai târziu. E încă o dovadă a importanţei operei lui româneşti, chiar dacă declară și că volumele publicate înainte de a lua calea exilului sunt „foarte prost scrise”, „instinctiv”, „animalic”. În privința relației sale cu scrisul și cu cititorul, Cioran spune: „Eu unul cred că o carte trebuie să fie realmente o rană, trebuie să răscolească într-un fel sau altul viaţa cititorului. Când scriu o carte, ideea mea e să trezesc pe cineva, să-l biciuiesc”. Pentru ca imediat să se contrazică: „Nu cred niciodată în cititor: scriu pentru mine, pentru a mă elibera de obsesiile mele, de tensiunile mele, pentru nimic altceva”. Dar îşi dă seama de contradicţie şi încearcă să iasă la liman: „Scriu ca să mă uşurez. Or, abia după aceea, meditând asupra funcţiei cărţilor mele, mă gândesc că ar trebui să fie ceva cam ca o rană”. Aşadar, ideea lui, când scrie o carte, e de a se elibera de tensiuni, nu de a-l trezi pe cititor, fiindcă cititorul încă nu există pentru el („actul de a scrie” este „un act de imensă singurătate”). Abia după ce termină cartea meditează asupra funcţiei ei şi spune că scrie pentru a trezi oamenii. Contradicţia persistă.

În alt loc, declară: „Sunt absolut convins că dacă n-aş fi scris, m-aş fi sinucis”; reafirmând, aşadar, valoarea terapeutică a scrisului, ca şi cum prin scris ar da răul afară din el, l-ar „proiecta în afară”, l-ar „expectora”. Dar mai spune și că fără posibilitatea sinuciderii s-ar fi omorât „dintotdeauna”: „viaţa nu e suportabilă decât cu ideea că o putem părăsi când vrem”. Simplul gând că îţi poţi lua oricând zilele, „îţi permite – crede Cioran – să suporţi totul”. Prin urmare, ce l-a ajutat să nu se sinucidă? Scrisul sau faptul că știa că oricând se poate sinucide?! Cioran considera sinuciderea singurul gest nobil pe care îl poate face un om, dar că, totuşi, „nu e nevoie să te sinucizi. Trebuie să ştii că te poţi sinucide”. Sinuciderea, aşa cum o prezintă Cioran, îmi aminteşte de o idee a lui Sartre, conform căreia omul are tot timpul posibilitatea de a alege, neputându-i-se aşadar impune nimic, căci printre variantele eliberatoare o deține și pe cea a sinuciderii. Cioran spune că „vreme de două mii de ani oamenii au fost împiedicaţi de către creştinism să aibă ideea de a se sinucide”. Această afirmație îmi amintește de o alta, a lui Nietzsche, din Știința voioasă, conform căreia evreii au supus lumea impunând ideea de păcat. Față de problema religioasă, Cioran are întotdeauna o poziție critică. Religia e o chestiune care-l preocupă, deși nu se consideră credincios. „Şi paradoxul este – spune el – că pe mulţi credincioşi, dimpotrivă, nu-i interesează câtuşi de puţin religia şi implicaţiile ei.” Și totuși, Țuțea avea dreptate când spunea că Cioran era creștin fără să știe. Are o nostalgie a lumii originare, abia ieșite din mâinile lui Dumnezeu, a lumii de până la păcatul primilor oameni. E de părere că ar fi fost mai bine „să nu fi existat civilizaţie, şi omul să fi rămas la nivelul Bibliei, mai precis al Facerii”. Și uite-așa, ajungem la problema fatalismului și a utopiei istoriei: „Tot ce întreprinde omul sfârşeşte prin a deveni opusul a ceea ce a plănuit. Întreaga istorie are un sens ironic”; „mi se pare că [omul – n.m.] a apucat un drum greşit – şi că nu putea să nu-l apuce”; „Istoria este o desfăşurare fatală, pe care omul îşi închipuie c-o poate domina”; „Istoria are un curs, dar n-are un sens”. De fapt, pentru Cioran „nimic nu are sens”: „istoria poate fi comparată cu o viaţă care se manifestă şi degenerează”; „omul n-ar fi trebuit să se angajeze în istorie, ar fi trebuit să ducă o existenţă staţionară, apropiată de animalitate, fără orgoliu sau ambiţie”; „istoria universală nu e altceva decât o repetare de catastrofe, în aşteptarea unei catastrofe finale”; „cred că destinul omului e, ca şi cel al lui Rimbaud, fulgurant, adică scurt”; „aventura umană nu poate fi indefinită”. O prăpastie de netrecut îl separă pe Cioran de Doamna de Staël, care, în Despre literatură, îşi afirmă încrederea în rolul civilizator al istoriei: „Studiind istoria, dobândim, după părerea mea, convingerea că principalele ei evenimente tind către acelaşi scop: civilizaţia universală. Vedem că, secol de secol, noi popoare au fost admise la binefacerile ordinii sociale, şi că războiul, în ciuda tuturor nenorocirilor sale, a lărgit adesea influenţa luminilor.”

Postări populare de pe acest blog

Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

Galati, 12, 13 mai 2012

Sâmbătă, 12 mai. Galaţi. Hotelul Vega, unde suntem cazaţi, este situat lângă Dunăre, între două clădiri emblematice ale oraşului: Palatul Navigaţiei (arh. Petre Antonescu) şi biserica fortificată „Precista”, datând din secolul al XVII-lea, din timpul domniei lui Vasile Lupu. De la statuia lui I. C. Brătianu (opera lui Oscar Spaethe) traversăm strada şi coborâm pe faleză. Terase. Muzici orientale. Băieți musculoși, femei frumoase. Artă: sculpturi metalice, unele mişto. „Fisiune” (1976), de Nicolae Şaptefraţi. „Septenarius”, de Ingo Glass (îmi place mult; are ceva dintr-o catedrală gotică, dar e în ea şi mult Alexander Calder). „Tentativă”, de Constantin Popovici (o pasăre care nu a reuşit să se ridice în aer). „Amfiteatru” (1976), de Mihai Istudor. „Ecran” (1976), de Dan Covătaru. „Confluenţe” (1976), de Manuela Siclodi, o sculptură care aminteşte de lucrările lui Dalí sau Max Ernst. „Evoluţie” (1976), de Crişan Bela. „Fructul soarelui” (1977), de George Apostu. Altele sunt…

„Resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți”

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-ciprian-macesaru.html
Bibliotecă de scriitor
Un material de Ema COJOCARU pentru bookaholic.ro.