Treceți la conținutul principal

Un dialog cu Darie Ducan



Plecând de la afirmaţia lui Radu Aldulescu (dintr-un recent interviu apărut în Gazeta Sporturilor), cum că literatura română se află „în lumea a doua spre a treia”, am purtat cu poetul Darie Ducan (www.darieducan.blogspot.com) un scurt dialog.

Darie Ducan: Cum să fie de mâna a doua spre a treia? Evident că nu e.
Ciprian Măceşaru: Așa îmi place și mie să cred, dar poate că suntem subiectivi. Putem să ne gândim și altfel: avem, de exemplu, vreun roman care să fie o piatră de hotar în literatura lumii? Raspunsul e negativ. Dacă gândim așa, atunci literatura noastră e de mâna a doua, nu?
D. D.: Trebuie să ne gândim şi la contextul istoric. Nu avem o limbă care să ne permită să fi scris o carte care să umble mult pe glob, pentru că le-am legat şi pe cele mari foarte mult de limbă. Literatura română e mare prin stilul unor cărţi, nu expansiv, ci retractil, cameral. Suntem intraductibili, dar mari. Caragiale, de pildă, Creangă, de pildă. Nu cred că literatura română trebuie gândită ca fiind de mâna întâi sau a doua prin prisma consumismului şi a globalizării. Da, ai dreptate, nici Shakespeare sau Cervantes nu sunt judecaţi prin această prismă, dar noi nu am făcut nimic pentru medievalitatea noastră, care e aproape la fel de mare prin una, două cărţi ale lui Cantemir, ele însele pierind tocmai prin ce s-ar voi să le popularizeze, traducerile.
C.M.: Da, din multe puncte de vedere ai dreptate. Nu uita, însă, de marii scriitori polonezi, cehi... Nici ei n-au scris într-o limbă de largă circulație. Sienkiewicz, Reymont, Zeromski, Gombrowicz, Schulz, Jiri Marek, Hrabal, Capek, Hasek, Kundera..., sunt nume foarte cunoscute. Important e, așa cum am tot spus, că programele ICR sunt eficiente. Până acum vreo cinci ani literatura noastră aproape că nu exista în Occident. Desigur, mai sunt multe de făcut.
D.D.: Exista şi înainte de ICR, dar pe cont propriu şi cu autori văzuţi prin(tr-un) exil. Da, ai dreptate cu autorii polonezi. Însă, spre deosebire de ei, ai noştri practicau un stilism dincolo de limbă. Cum sa îi traduci pe cei mai mari stilişti ai noştri (Creangă, Mateiu Caragiale şi Cărtarescu, de pildă, cel din Levantul?) Aşadar, nu limba standard e intraductibilă, ci limba personală. Mulţi s-au axat pe asta, închizând literatura. Primul care a scos-o cu adevărat din găoace a fost, nu vreun avangardist, cum ai putea crede că spun, ci Nichita Stănescu. El a internaţionalizat-o, paradoxal, într-un regim comunist fiind - ca ieşire, nu ca internaţionalism al regimului -, pentru că mizele lui au fost unele de mare amploare, absolut nelocaliste. A avut remuşcări pe parcurs şi s-a jucat cu limba veche ca să îşi problematizeze opera mai tare, a căutat să fie român ca să nu îl revendice alţii, vezi ramura sa rusească. Eu nu spun că nu era român şi că poemele lui patriotice nu erau născute din convingeri ferme de apartenenţă, evident, că doar era român, ce naiba, dar el ne pare şi de aceea azi unul dintre cei mai uşor traductibili poeţi, desigur unde forma şi flexiunea limbii sunt latiniste cu precădere. El a fost deschiderea primă.
C.M.: Înainte de programele ICR, îmi pare rău că trebuie să te contrazic, nu era mai nimic. Cei aflați în exil au încercat să se impună într-o limbă străină, dar n-au prea reușit (nu vorbim aici de Eliade și Cioran), iar când au reușit (vezi Panait Istrati sau Vintilă Horia), au reușit mai mult în numele țărilor în care s-au stabilit. Mai existau si traducerile din literatura română făcute de Fundația Culturală Română. Tilurile erau alese după criterii mai mult decât subiective. Cărțile zăceau în depozitul Fundației. Prin TPS al ICR s-a reușit traducerea aproape tuturor marilor noștri autori. Modalitatea de funcționare a acestui program este foarte transparentă și obiectivă. Oricine poate intra pe site-ul Institutului pentru a vedea că așa stau lucrurile. Nu zic că totul e perfect, dar e mult mai bine decât înainte. Nu contează Patapievici, Mihăieș sau mai știu eu cine, importante sunt aceste programe. Vreau să spun că, dacă avem o antipatie pentru unii dintre oamenii de acolo (eu, recunosc, nu am așa ceva), ar trebui să nu ne fie întunecată judecata atunci când analizăm activitatea ICR. Citește raportul de activitate publicat după primii patru ani de funcționare a ICR și ai să înțelegi că s-au făcut multe lucruri extraordinare. E foarte posibil ca din miile de proiecte ale ICR să fi fost și unele neizbutite, dar nu putem să neglijăm ansamblul din cauza câtorva nereușite. Și ICR, precum întreaga societate românească, învață multe lucruri din mers, așa că e normal să mai apară și mici dereglaje.
D.D.: De acord în parte, ICR face lucruri admirabile şi foarte necesare. Dar vitală e existenţa textelor.
C.M.: Corect. Valoarea intrinsecă a textelor e cea mai importantă, și nu valoarea care le este acordată din exterior, prin promovare, prin marketing, dacă vrei să folosim un termen la modă. Tu spui că principala calitate a literaturii noastre este dată de stiliști excepționali precum Creangă, I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale ori Cărtărescu, cel din Levantul, frumusețea din operele lor fiind imposibil de redat printr-o traducere. Sunt şi aici de acord, dar cred că avem şi cărţi care nu sunt atât de complicat de tradus, şi care sunt extrem de viguroase (vezi Intâmplări în irealitatea imediată, Viaţa pe un peron, Lumea în două zile etc.). Un roman precum Pădurea spânzuraţilor a fost tradus în limba engleză şi a fost foarte bine primit de critică. Într-o carte intitulată 1001 de cărţi de citit într-o viaţă şi realizată de nişte englezi, apar doar două cărţi româneşti: Pe culmile disperarii şi Pădurea spânzuraţilor. Aşadar, avem forță și cu o literatură care nu e ieşită din comun din punct de vedere al scriiturii.
D.D.: Pe culmile disperării nu e literatură. Bine, la cât de puţine ni se iau în seamă ar trebui să fim indulgenţi şi să o considerăm ca fiind. Dacă ne uităm numai la ce zic alţii nu avem nimic, nu avem un Nobel, deci nu existăm în literatura lumii. Nu putem judeca aşa tocmai pentru că orice listă e subiectivă. Avem blestemul descoperirii mai mult decât pe cel al invenţiei. E o boală sublimă asta. Sigur, s-ar putea traduce multe, dar de ce am insistat eu în legatură cu Cantemir? Pentru ca ne dă credibilitate şi istoric, şi literar, apoi traducerile şi popularizarea e normal să îşi urmeze cursul. E adevărat că acele cărţi propuse de acei englezi sunt reprezentative, Pădurea spânzuraţilor chiar foarte reprezentativă, dar poate nu cele mai mari. Sunt ce au citit ei. Dacă acum mi-ai cere să spun ce cred că ar trebui să se traducă, aş zice Istoria ieroglifică a lui Cantemir, foarte, foarte dificil, eventual în limbile lor vechi, deşi nici aşa!, Creanga de aur, Baltagul, Adam şi Eva, Groapa, multe ar fi. Dar pe rând şi evolutiv, cronologic, desigur, altfel vei promova doar autori cu eventuale cârlige de plasare în literatura română. O variantă bună ar fi traducerea măcar într-un compendiu a Istoriei critice a lui Manolescu, a lui Alex. Ştefănescu ştiu că se traduce selectiv, lucru foarte bun, pentru că e o carte excepţională, cu toate că mulţi au strâmbat din nas la ea. Niciuna nu e ideală, dar sunt cele mai bune pe care le avem dintre cele recente.
C.M.: Ai atins punctul nevralgic: "ce au citit ei". Ce facem pentru ca ei sa citească mai multă literatură română? TPS, 20 de autori... sunt un prim pas. Sper să găsim și alte soluții.
D.D.: Da, ce au citit ei. Pe de o parte e treaba lor să se informeze şi să citească pentru a fi obiectivi în recomandări, că doar nu te duci să-i dai unui critic cartea, ci el trebuie să şi-o procure, cel puţin într-o lume literară cât de cât zdravănă la cap. Pe de altă parte noi nu trebuie să facem cunoscută literatura nostră de dragul topurilor (nici nu ar putea fi, pentru că e mai profundă decât modele în mare parte), ci pur şi simplu pentru că, deşi sună clişeistic, cel mai demn ieşim în faţa lumii prin cultură. La restul am cam arătat că ne pricepem mai greu sau izolat. Ori deloc.
August 2010

Postări populare de pe acest blog

„Resimt o plăcere nebună în a scormoni după scriitori excelenți, dar puțin cunoscuți”

http://www.bookaholic.ro/biblioteca-de-scriitor-ciprian-macesaru.html
Bibliotecă de scriitor
Un material de Ema COJOCARU pentru bookaholic.ro.


Interviu cu Simona Popescu

„PENTRU MINE UN POET ESTE CINEVA CARE PROPUNE O ATITUDINE, UN PROIECT INTELECTUAL, O FORMĂ DE SENSIBILITATE ŞI CHIAR DE VIAŢĂ.”
-Stimată doamnă Simona Popescu, scriaţi în Volubiliscă „poezia trebuie scoasă din borcanele de formol ale istoriei literare”. Încurajează editurile, segmentele culturale ale mass-media, ori sistemul de învăţămînt împăcarea poeziei cu viaţa, cu fiinţa umană concretă? -Eu cred acum că maiimportant chiar decît să scoatem poezia din borcanele cu formol ale literaturii e să ne scoatem formolul din cap! Sau plumbul din cap! Uneori, cînd vine vorba de poezie şi dau de cîte un ”împătimit” plumbuit (sau emanînd efluvii de formol mintal), mi se face rău. În loc ca plumbul să se facă aur (ca la alchimişti), unii fac din aur plumb. Adică dau peste poezie de-adevăratelea şi nu înţeleg ce citesc (nu vorbesc de poezie obscură aici!) pentru că nu-i iubesc pe poeţi. În general, poeţii sînt nişte fiinţe pe cît de vulnerabile pe atît de curajoase şi au sisteme de apărare alterna…

Interviu cu RĂZVAN PETRESCU

Răzvan Petrescu (n. 1956) este prozator, eseist, dramaturg. A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1982. După ce profesează opt ani, renunță la medicină pentru a se dedica scrisului. A fost redactor la revistele Cuvîntul şi Amfiteatru, apoi la editurile Litera și Allfa. Din 2004 este redactor la Curtea Veche Publishing. A publicat volumele: Grădina de vară (proză scurtă), Editura Cartea Românească, 1989, premiul Fundaţiei „Liviu Rebreanu“; Eclipsa (proză scurtă), premiul oraşului Târgovişte pentru cea mai bună carte de proză a anului; Într-o după-amiază de vineri (proză scurtă), Editura Cartea Românească, 1997, premiul Cartea Anului la Salonul Naţional de Carte de la Cluj, premiul ASPRO pentru cea mai bună carte a anului şi premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; Farsa, Editura Unitext, 1994, premiul UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru a anului; Primăvara la bufet, Editura Expansion, 1995, Marele Premiu la Concursul Naţional de Dramaturgie „…